Când s-au schimbat la noi orânduirile, guvernanții înscăunați s-au năpustit asupra câinilor. Parcă câinii ar fi fost soluția salvatoare de la foamete și sărăcie. Îmi amintesc, locuiam la Pecica, era prin 1950, când primăria comunistă a dat ordin să se reducă numărul de câini, care consumă, ziceau ei, din hrana poporului. Deci, câinii trebuiau aduși la primărie, predați autorităților. A fost jale la Pecica. Mai târziu, în orașe, urmarea demolărilor și a concentrării populației în blocuri, au rămas câinii din fostele gospodării, de capul lor, părăsiți, din care s-au prăsit haitele câinilor comunitari de mai târziu.
Imediat după 2000 a început prigoana câinilor, cu sălbăticie, primitivism, cu cruzime, am văzut scene de neprivit, groaznice.
Câinelui – prietenul omului – i s-a hărăzit o soartă nemeritată. Chinuitul câinilor a devenit o regulă, deunăzi au fost omorâți 200 și băgați în saci, aliniați în curtea instituției ce trebuia să-i ocrotească.
Caii. După colectivizare , când s-a început sistemul (agri)-culturii colhoznice, în Pecica , (ca pretutindeni în RPR), s-a dat ordin din primărie pentru predarea cailor. Se considera că aceștia consumă din abundenta recoltă comunistă; mănâncă nemeritat. Până în 1945 n-am văzut cal prăpădit, neîngrijit, țăranii din Pecica își iubeau caii, se făleau cu caii lor; ce căruțe, ce cai , adevărate forțe ale naturii. A dispărut treptat dragostea pentru cai, tot mai des vedem gloabe înhămate la niște batjocuri de căruțe, lădoaie, cu cauciucuri de camion. Apoi au dispărut adevărații căruțași, uni își amintesc de ștrafurile cu doi cai ce cărau mărfuri prin oraș și coșuri de la Gara Electrică. Atât a decăzut cultul cailor, că nimeni nu-i mai ține decât pentru „fală” , scoși în sărbătoare. Caii au devenit povara satelor, astăzi, când statisticile spun că 45% din pământ nu este lucrat. În schimb sunt văzuți prin orașe , costelivi, ca vai de mama lor, tractând lăzi pe roți pline cu fier vechi.
Astăzi caii sunt bătuți cu parul, cu coada lopeții, „zbic” din piele cu ciucure din lână, colorat, nu mai există; în loc de piele s-a legat sârmă. Săracii cai! În Deltă au fost lăsați slobozi, fără stăpâni, de capul lor. Astăzi , ați văzut la TV, s-au sălbăticit. Iar ca să se răzbune pe aceste nobile animale, oamenii – neoameni, au prins caii să-i vândă la abatoare. Oameni ce n-au privit în ochii cailor, și n-au văzut blândețea și seninătatea animalului, ce-și iubea stăpânul. Cu caii s-a petrecut o fărădelege, la fel ca și cu căinii. Pacat!
Copacii. De la bunicul meu știu că, atunci când ai luat ultimul măr din pomul tău, să-i vorbești și să-i mulțumești: – „Mare mulțămită pentru rodul tău”!
Ați fost recent spre Oradea? Pe marginea drumului în reconstrucție , în zona intersecției cu drumul spre Sântana, duzii, stejarii, copaci la rând, sunt schilodiți cu crengile smulse, arată ca după bombardament, groaznic. O altă fărădelege. Dacă nu mai sunt necesari, legile nu mai permit copaci în imediata vecinătate a șoselei, tăiații domnilor, nu-i chinuiți. Ați făcut un spectacol de groază. – Mare mulțămită pentru umbra voastră!
Oare acum este rândul copacilor să fie chinuiți?
La comentariul meu atașez o singură fotografie. Un monument al cruzimii.