Avem ocazia să vă prezentăm imagini de epocă inedite depre unul din cele mai importante monumente industriale ale orașului, fabrica MARTA. Imaginile au fost făcute in perioada 1912-1916 când proprietarul fabricii era Austro Daimler. Informații despre istoria fabricii puteți găsi pe situl nostru la pagina acestui monument. Imaginile care, din câte știm nu au fost publicate până acum, ne-au fost puse la dipoziție de domnul Négyesi Pál. Îi mulțumim și pe această cale.
Să nu vă scape expoziţia de fotografii ale elevilor de la Liceul de Arată „Sabin Drăgoi”. Expoziţia trebuie vizitată, se închide pe 21 iunie. Este găzduită de sala „Ovidiu Maiatec” de la Biblioteca Judeţeană, Muzeul Judeţean. Sunt expuse fotografii, ce fiecare în parte reprezintă o surpriză. Arădeanule, cel ce eşti nehotărât, să mergi, să nu mergi, vei fi în pierdere dacă ratezi evenimentul. Aradul a fost fotografiat cu atât de mult suflet, cu atâta dragoste, fiecare fotografie reprezintă un mesaj. Cele expuse sunt selecţionate din mii de exemplare realizate.
Autorii, pot să-i numesc –maeştrii fotografiei arhitecturale – sunt elevii ultimei clase cu specialitatea arhitectură ai liceului. S-au încumetat să cuprindă tot ce-i frumos şi mai ales în suferinţă, observaţii personale culese în plimbările lor , pe străzi vechi, mereu însoţiţi de ochiul magic al aparatului de fotografiat. S-au întrecut între ei, cei 14 cavaleri iubitori ai Aradului, fiecare încercând să desluşească …încotro se îndreaptă patrimoniul arhitectural al Aradului. Citește în continuare »
Este adevãrat, privitã din avion, ori de la nivelele decizionale, zona protejatã a municipiului Arad aratã bine. De sus, chiar și Palatul Neuman strãlucește ca o bijuterie moștenitã de la bunica. Dar de pe stradã, de jos, palatele noastre nu doar cã aratã sluțite și neglijate, dar au devenit și periculoase. Când nu te aștepți, îți cad în cap ornamentele. Despre curțile interioare, sã nu mai vorbim, construcțiile improvizate, maghernițele cu acoperișuri în alunecare abia de ascund obiectele depãșite, o adunãturã de inutilitãți, balast tolerat de toți proprietarii. Mizerii.
Am ajuns ca nici într-un album de arhitecturã, ediție de lux, reprezentând patrimoniul construit și natural, editorii sã nu poatã evita cofretele de gaz, ornamente lipsã, cablurile, aparatul de climã din zidul Diecezanei, parcul de la UTA etc.
Palatul Neuman
Palatul este situat chiar în „buza Primãriei”. A fost restituit proprietarilor, urmașii baronului Neuman, care, din motive de ei știute, l-au vândut în detaliu, pe apartamente. Starea în care era în momentul retrocedãrii nu poate fi o excepție de la paragina fondului locativ arãdean sub îngrijirea statului, și a neglijenței chiriașilor masați și înghesuiți ca albinele în stupi.
Astãzi palatul este în totalitate proprietate privatã, aparținând foștilor chiriași deveniți proprietari, dar și unor persoane strãine ce au cumpãrat apartamente. Un amalgam omenesc eterogen, dar foarte omogen ca dezinteres pentru starea clãdirii. Palatul este clasificat, inclus în lista monumentelor istorice și se supune, așadar, legislației de protecție.
Citește în continuare »
Atunci, în acel sfârşit se secol XIX, În Arad se construiau fabrici una după alta. Ritmul apariţiei lor şi varietatea produselor ce au început să se fabrice, erau uimitoare.
Astăzi, ritmul demolărilor, tot la Arad, a atins cote alarmante. O înnoire duşmănoasă , face să dispară case, palate, fabrici, lăsându-ne fără mărturii şi istorie. Nimic nu rămâne în urma buldozerului. Vom suferi cumplit din cauza zelului demolator, turiştii care vor veni la noi, urmaşii noştri, vor parcurge bulevarde anonime, străzi impersonale, marea industrie ante şi interbelică a ajuns un simplu capitol dintr-o arheologie industrială. Vom rămâne cu cofrete, cabluri ca lianele în junglă, aparate de condiţionare, multe, multe, toate la vedere.
Iată , în cele ce urmează, mă adresez celor responsabili, aleşilor noştri, să păstreze urmele a trei fabrici, mari şi importante, foste mărturii de prioritate a Aradului, cu care ne putem mândri astăzi.
Fabrica de gaz, gaz sărac, cum i se spunea, ce folosea la iluminatul oraşului, după Timişoara, noi fiind următorii din România. Construită în 1869. Aflată în spatele fabricii TEBA. Astăzi, măcar să ferim de la dispariţie felinarele.
Din faimoasa Cărămidărie, 1869, să păstrăm măcar un coş industrial, loc pentru o plăcuţă comemorativă.
Fabrica de automobile MARTA, 1892, în Vlaicu, devenită o hrubă jerpelită. Dintr-o hală şi turn, să facem un muzeu al fostei ASTRA, unde s-au produs avioane, vagoane, armament, etc.
Nu-i destul, nimic n-a mai rămas din ITA, FITA, IMAR, urmează ASTRA, Indagrara şi moara , din case cu amintiri, din locaţiile celebre, din Fabrica de Zahăr veche şi nouă, din Abator şi altele.
Închei acest apel umanitar, prezentându-vă un felinar cu gaz , ce este imperios necesar să fie preluat de Muzeul Judeţean, ca unică mărturie a unei priorităţi de civilizaţie arădeană. Două au mai rămas în curtea Palatului Cenad. Deasemenea din Fabrica de Gaz, să păstrăm o porţiune de zid, atât cât ar fi necesar pentru a fixa o plăcuţă cu amintirea ei.
Vă asigur , stimate domnule primar, că toate aceste mărturii, păstrate, vor putea constitui atracţii pentru un Arad , devenit atracţie turistică într-un viitor ce începe cu MÂINE.
Acest articol semnat de Andrei Ando a aparut in Observator in 12 aprilie 2009
Am urmărit o interesantă dezbatere la postul local de televiziune, despre estetica urbană a Aradului. Un grup de specialişti (bine ţinuţi în coardă de moderator) a explicat, a încercat să convingă, să demonstreze că putem vorbi, la Arad, despre concepţie arhitecturală, urbanistică – deşi la fiecare pas te convingi că mai degrabă nu există…
Sigur, când punem la îndoială frumuseţea locului, nu la ansamblurile monumentale ale municipiului, realizate la începutul secolului trecut de arhitecţi şcoliţi la Viena şi la Budapesta ne referim. Slavă Domnului, datorită lor Aradul are personalitate şi charismă! Dacă însă discutăm despre ceea ce se întâmplă acum în oraş, dacă există termeni care să caracterizeze aspectul său, astăzi, aceştia sunt „haos” şi „harababură”!
Aradul nu este acum un oraş estetic. Palatele sale, ansamblurile arhitecturale, păstrează crâmpeie de caracter şi conferă stil străzilor centrale, dar dezinteresul şi lehamitea cu care autorităţile se raportează la bagajul arhitectural local sunt descurajatoare! Casele frumoase se topesc în picioare, ornamentele artistice leşină şi cad fărâme pe trotuar, pe străzi plouă cu tencuiala nobilă neîntreţinută a palatelor somptuoase, porţile originale, de lemn masiv şi fier forjat mor urât, în chinuri, sub privirea pasivă a celor care ar trebui să intervină ca să le conserve! Citește în continuare »
Diferenţa între Aradul european din anii ’30 şi cel supus cutumei comuniste :- merge şi aşa – lege nescrisă, păstrată până-n zilele noastre, este vizibilă la tot pasul. Uşile de vizitare a instalaţiei electrice, nu se mai încuie, unele sunt deschise şi pline de gunoaie printre fire, la exterior se păstrează încă lăturile cu care s-au lipit afişele electorale, din cutia electrică ies fire ce urcă , unele atârnă, o batjocură la frumosul nostru cotidian. Ce…parcă dacă nu se încuie, au afişe lipite, nu luminează? Merge şi aşa!
Din păcate, cei ce-şi amintesc despre acele minunate dale de pavaj se răresc, pe zi ce trece, rămân tot mai puţini. Pe artere de circulaţie importante, str. Andrei Şaguna, pe str .Liviu Rebreanu, în Piaţa Gării, şi pe altele, odinioară frapa pavajul acela galben strălucitor, ordonat cu desen uniform , format din dale de KERAMIT. Era un galben, „gold-gelb” cum i se spunea la Viena.
Keramitul menţionat în DEX98, :
KERAMIT s.m. Gresie ceramică obţinută prin arderea amestecului de argilă refractară cu marnă dolomitică, folosită la fabricarea dalelor de pavaj. – Din fr. keramite. Iată pentru ce, dalele rezistente, nu s-au uzat, materialul fiind de natură ceramică, dură.
Se poate spune că frumoasele dale, irezistibile, au dispărut – ca noi-nouţe – ne fiind uzate, prea au tentat, prea au făcut cu ochiul. Singura vină ce s-ar fi putut atribui străzilor pavate cu keramit, a constituit-o lipsa de întreţinere, denivelări la margini, dispariţii prin acoperire cu gunoaiele şi colbul străzii. Pavatul străzilor cu keramit, s-a început în 1906 , pe timpul domniei Împăratului Francois-Joseph I-ul al Austriei şi rege al Ungariei, şi al primarului oraşului Arad, Laios Variasi, ne comunică istoricul arădean , prof. Ianos Ujj. Dispariţia lor, fără urmă, pe parcursul a doi, trei primari recenţi, este gata-gata să intre în istorie.
Lipsa lucrărilor de întreţinere a fondului locativ, a drumurilor şi a tot ce am moştenit de la societatea românească antebelică, boala socialismului românesc, a lovit şi în străzile pavate cu keramit. Străzile menţionate au rezistat eroic, mai bine de cât cele asfaltate, până nu demult, în zilele noastre, când au fost decopertate, (dalele dispărute), apoi asfaltate, apoi reparate, reîntrând în cunoscutul ciclu : peticire toamna, gropi şi hârtoape în primăvară.
Pe scurt, keramitul s-a evaporat, au dispărut pe nesimţite, sărmanele dale, gold-gelb , marturii din epoca de strălucire a Aradului.
Vă amintiţi de falnicele echipaje cu caii strălucind, de faimoasele birje arădene, trecând în cadenţă şi tropot de potcoave, ca într-o operetă vieneză, pe keramitul vinovat de amintirile unor vremi romantice.
