În 2006, înainte de a se începe lucrările spre civilizaţia Aradului, Primăria se lăuda cu 4,59 mp suprafaţă zonă verde pe locuitor. De atunci a dispărut Parcul UTA, devenind un maidan periculos, unde sunt parcate tiruri şi autoturisme, cu lespezi de beton în loc de iarbă.

A dispărut parcul din Piaţa Sârbească, locul devenind insalubru, cu iarba crescută printre pavele, şi gunoaiele neridicate, cu coşuri de colectare pline. Lăzile pentru flori, în care cresc doze de bere şi buruieni întregesc grotescul. Pavele şi ziduri! O zonă gri, dezolantă. La alţii între liniile de tramvai creste cel mai frumos gazon, la alţii.

Despre Pădurice, mutilată, cu arborii, specii valoroase, tăiaţi, şi Lacul, o baltă cu mătasea broaştei. Din ea se taie cu zecii de mp, apoi inventam metode de reanimare!!!???  La Primărie n-are cine pune piciorul în prag, şi consilierii nu văd, ei votează privind de sus; sus de la etajul VI. Ce suprafaţă verde ne-a mai rămas dacă toleraţi ca maşinile să fie parcate pe iarbă, iar pe de altă parte, se aştern pavele peste spaţiul verde.

Recent au fost tăiaţi cei mai frumoşi copaci de pe bulevard. Dispar spaţiile în duşmănie,  atunci când OUG 114/2007 interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.

Afişe, gunoaie, insalubritate, oţetari.

Sacrificăm prezentul, urâţim, degradăm, murdărim.

Oraşul este lăsat pradă lipitorilor de afişe. Stâlpii de iluminat ASTRA 1938 , opere de artă, sunt mânjiţi cu zoaie  scârboase rămase în urma afişelor de la ultima campanie electorală. Nicăieri pe lume nu sunt batjocorite asemenea lucrări de artă, la alţii sunt vopsite cu lac negru, lucesc de curăţenie, desigur pe alte meleaguri.

Destul cu lucrările de mântuială. Au fost cheltuite sume uriaşe pentru amenajarea spaţiilor verzi, au fost plantaţi arbuşti scumpi, ce s-au uscat din lipsă de îngrijire şi de apă. Cineva a bifat ca sarcina îndeplinită, măi frate, a încasat banii , ce s-au evaporat astfel din bugetul local. Pustietatea se poate constata şi la Billa şi pe şoseaua ce urcă spre podul nou , spre Aradul Nou, ca un exemplu de superficialitate şi pagubă. Mă opresc aici, să nu intru într-un pomelnic funebru. Şi atunci, oare, cum de realizează Israelul, în oraşele răsărite în pustiu, 30-40 mp verde pe locuitor. Ar trebui să învăţăm să ne iubim pomii, nu să-i lăsăm să moară însetaţi ori năpădiţi de boli. Iar în funcţie de interese, vine drujba să-i reteze ca unică alternativă . Este adevărat , OŢETARUl , copacul erou în Arad, acesta, rezistă.

Mureşul, comoara noastră fără pereche, traversează oraşul dându-i rang înalt, apropiindu-l de vestite capitale europene, este, vai, vai, locul de depozitarea gunoaielor în albie şi junglă de nepătruns în zona urbană. Colcăie lighioanele şi şerpii pe malul drept spre Teba. Sper să convingă imaginile ce le anexez.

Iarba, costreiul, buruiana din soiul – iarba asfaltului – şi volbura, ce se încăpăţânează să crească, fără apă, să ne facă-n ciudă,  la margine de trotuar şi treaptă, dând senzaţia de temple hinduse părăsite. De toate avem în Piaţa Spitalului, chiar şi putoarea dejecţiilor ce curg leneşe prin canalele  din aceiaşi piaţă.

Oraşul nostru nu-i circ! Şi totuşi se permite să se lipească afişe şi pe monumente istorice clasificate. A ajuns de tot râsul Spitalul ORL. Spray-iurile colorate mânjesc faţadele curate ale clădirilor abia terminate. A fost odată Hot.Cons.Municipal 186/10 iun.06, ce reglementează reclama, o mai mare gogoaşă n-au votat munciţii noştri consilieri.

Gunoaiele invadează oraşul. La Boul Roşu, în spate la SPAR, în Micălaca, după str. Renaşterii, în albia Mureşului dejecţii împuţite, vaci şi oile pasc iarba infectată. La Teba, într-un şantier abandonat se adună alte gunoaie. Viaductul spre Grădişte, ascunde cel mai infect depozit de gunoaie, iar pe acolo arădenii şi-au făcut trecătoare, scurtătură, spre gară.

Iată , stimaţi consilieri, printre altele, ce ne diferenţiază de Europa, chiar dacă ne-am compara cu fostele ţări comuniste, tot oraşul oţetarilor suntem, oraşul cu gara cea mai mizerabilă; îţi rupi picioarele pe scările subterane spre linii de garare. Oraşul în care marcajul străzilor provoacă noduri şi altercaţii în circulaţie. Suntem săraci, am mai auzit scuza din 1946, dar pentru o marcare corectă nu sunt necesari bani suplimentari.  În ritmul şi maniera cu care dumneavoastră toleraţi, şi votaţi, în consens  înnoirea oraşului, foarte curând, vor dispare parcuri, case emblematice,  dovezile unor activităţi cu care eram primii în Europa.

Civilizaţia impune dragoste faţă de arădeni şi nu dispreţ.

Calitatea aerului nostru, printre altele, constă în conţinutul de oxigen. Mă voi referi la oxigen, componenta esenţială pentru viaţă. Plantele furnizează oxigenul, (chiar şi iarba), consumând bioxidul de carbon.

Rolul ierbii. Întâi alimentează statisticile, respectiv mp suprafaţă verde amenajată revenită pe locuitor. Sub 4,6 mp/loc la noi. Odată amenajat un spaţiu verde, cât de mic, vin edilii şi-l adaugă la statistici. Pentru realizarea covorului verde sunt mobilizate forţe importante şi bani mulţi. Se plantează arbuşti ornamentali valorând peste 15 lei/buc. Se inaugurează, ziarele semnalează evenimentul, politica, ca un şarpe de casă intră pe nesimţite în mijlocul evenimentului. Vedeţi, şi totuşi s-a făcut ceva, spun înmărmuriţi admiratorii.

Spaţiile cu iarbă verde, vie, bucură ochii, apropie civilizaţia, impun ordinea şi curăţenia, mai puţin în Arad, cu excepţii în faţa Primăriei. La Billa de exemplu, arbuştii au fost udaţi la plantare, apoi lăsaţi în plata Domnului. Pagubă în muncă şi bani, toţi s-au uscat. Ca peste tot, mai puţin la Primărie.

Este pe lume o cutumă care guvernează, mai puţin la noi. FAŢĂ DE TOT CE AI CREIAT, COPII, urmaşii tăi, PATRIMONIU, AI SEMĂNAT ORI PLANTAT, ÎŢI ASUMI

IMPLICIT O RESPONSABILITATE. Consecinţele nerespectării acestei cutume sunt de cele mai multe ori groaznice. Ai semănat iarbă, ai plantat un pom ornamental, un nou spaţiu verde ne încântă, excelent, ai îmbunătăţit statistica, dar tu ca edil, ţi-ai asumat o responsabilitate. La noi responsabilitatea este inegală, depinzând de subiectivismele nu-ştiu-cui. Este sigur că tot ce s-a făcut , frumos şi util, a consumat din banii noştri.

Asta la noi, unde vedem cum este, dar la alţii, parcă sunt de pe altă planetă. În Israel, spaţiile verzi urbane amenajate, sunt de un verde crud, strălucesc, şi furnizează oxigenul vieţii. Mă întreb , cum este posibil? Dar să se întrebe şi grădinarul şef, Gospodăria Comunală, Polarisul. Ştiţi că tot Israelul s-a clădit într-un pustiu , cum n-am văzut în România. Apoi Polonia, Slovacia, parcă ar fi şi ele dintr-o lume aparte, cum noi nici nu îndrăznim să visăm. Condiţii de relief, de climă, ca la noi, şi iar nu pot să acord nici o scuză alaiului de responsabili din Arad. Despre urbanism, cerul şi pământul, atunci când şi acestea au suferit ca şi noi, jugul comunist, vina vinelor de pretutindeni, în Estul sălbatic al EU. Ce palate, ce case, ce bijuterii, fără clime, fără cofrete, fără reclame lipite pe frumos, fără câini vagabonzi. Ce spaţii verzi, ca-n rai, până la trotuar, polonezii iubesc iarba, au un cult pentru ea, slovacii, la fel.

NIMIC MAI DEZOLANT, ÎNTR-UN ORAŞ, CA PAJIŞTEA MOARTĂ, SEACĂ, DE CULOARE GALBEN SPRE GRI, ACOPERIND SPAŢII ÎNTINSE ÎN PIEŢE ŞI PARCURI. ARBUŞTI UCIŞI SADIC CU LIPSA APEI. Pentru ce am semănat iarba, pentru ce am plantat arbuştii? Pentru statistici?

Acum am o dorinţă, ca membru al Asoc. Pro Urbe, (poate Dumnezeu să mă ajute), să asist la o şedinţă a Consiliului Municipal din Sanok, din sudul Poloniei, ori din Mako, ori Bratislava, ori Tel-Aviv…, este pe acolo un secret, ce trebuie să-l aflu. Cum îngrijesc ei iarba şi faţadele. Să le prezint fotografii de la BILLA, din Piaţa Spit. Judeţean, din Parcul UTA. Poate ei pot să-mi sugereze idei. Este o minune mare, cu adevărat, când la noi nu se poate interzice parcarea pe spaţiile verzi şi înmulţirea oţetarilor.

Afişul pe care-l prezint, nu spune că în cei 90 de ani de administraţie , jumătate, 45, au fost în regim impus 

cu tancurile ruseşti, în regim comunist. Vai şi amar, 45 ani ce nu se pot uita, ai regimul (administraţia) tuturor abuzurilor şi ilegalităţilor, care a întemniţat 2 milioane de români şi a furat istoria naţională şi averile oamenilor, regim care ne-a scos din Europa. Regim păzit cu străşnicie de miliţieni, securişti, politruci, Patiuşa şi Nicolski.  Pentru regimul comunist am defilat destul, toţi, cu silă şi cu osanale adresate criminalilor, ne-a fost acru. S-a  lipit afişul, peste un lucru de artă, fapt interzis prin Hotărârea de C.L.M.186/iunie 2006. 

Cineva spunea că lipseşte din titlul sărbătorii – ROMÂNEASCĂ – . N-ar fi fost corect, deoarece 45 ani nu au fost româneşti, anii sovromurilor, a CAER-ului, anii Aiudului şi a Sighetului, 45 de ani pentru care ne-am unit toţi în decembrie 1989,  să-i scoatem din istoria noastră.

Şi când te gândeşti că sunt personalităţi locale care susţin că: -„…este greu de dovedit cine se face vinovat de afişaj ilegal”.

Asociaţia PRO URBE , afirmă contrariul, – Vinovat este acarul Păun.

Sunt născut la Arad și trăiesc aici … la țară. Tata, s-a născut în 1932 tot la Arad … la oraș. Atunci încă era oraș, în 2009 nu mai e.

Un oraș are transport în comun. La țară este acesta: www.ctparad.ro, la oraș este acesta: www.tmb.cat. La țară se schimbă la o linie de tramvai timp de 3 ani și încă nu e gata. La oraș se mută o stație de metrou în câteva luni FĂRĂ SĂ SE OPREASCĂ traficul pe linia respectivă. La oraș distanța maximă de mers pe jos până la o stație de transport în comun este de 400 m. Noi locuim în Grădiște pe str. Moraviei la peste 1 km de prima stație. La oraș autobuzele/tramvaiele/metroul vin la câteva minute. La noi poate vin 2 pe oră sau nu vin cu orele (vezi de exemplu linia 31 Podgoria-Trenului, ca să rămânem tot în Grădiște).

 

Un oraș are drumuri. Drum înseamnă o fâșie de asfalt pe care în unele orașe se țin curse de Formula1. La sat  trebuie să fi frate cu Sébastien Loeb. La oraș sunt parcări marcate și pentru motociclete. La sat, administrația nu a reușit să decidă timp de ani de zile cum să vopsescă marcajele pentru parcare mașinilor pe bulevard. La oraș sistemul de semaforizare folosește celor aflați în trafic. La sat folosește doar celor care l-au montat. La oraș sunt drumuri de biciclete și dacă nu sunt, poți merge pe trotuar. Sunt biciclete gratis pe post de mijloc de transport în comun. La sat te amendează un bou pentru că ai mers cu bicicleta pe cel mai firesc drum de biciclete: faleza Mureșului.

Un oraș are administrație. Administrație înseamnă niște oameni care se ocupă ca eu, locuitor și plătitor de impozit, să mă simt bine când ies pe stradă. La oraș vopsesc pe trotuar săgeți din metru în metru ca să ghideze pietonii la o altă gură de metrou. La sat nu sunt în stare să vopsească nici benzile de circulație pentru mașini. La oraș se pun indicatoare de denumire a străzii din marmură. La sat nu se pun deloc. La oraș trotuarul se pavează cu gresie cu modele florale, la sat cu beton gri ce crapă la primul ingheț. La oraș se planteză pomi și pe acoperiș, la sat nu e voie să calci iarba. La oraș nu există clădiri publice în stare proastă, la sat nu există clădiri publice în stare bună. La oraș sunt iepuri și rațe prin parcuri, la sat te latră câinii vagabonzi.

Un oraș are cultură și lume fină. La oraș e muzică pe stradă și liniște în restaurante. La țară sunt manele în resturante și se înjură pe stradă. La oraș se citesc romane în metrou, la țară se dă ziarul direct la fata zilei. La oraș octogenarele sunt frumoase, la sat fata zilei e urâtă ca noaptea. La oraș sunt monumente care te încântă, la sat sunt gunoaie care de bagă în disperare. La oraș este Gaudi pe care se urcă turiștii, la sat este Szántay de pe care cad ornamentele.

Suntem la ani lumină.

Clădirea a fost cumpărată de Ioan Isai, un om de afaceri din Arad, în 2006. În acel moment clădirea era într-o stare irecuperabilă, fiind furate până şi grinzile acoperişului. Expertiza efectuată de o echipă din Cluj a relevat că pereţii sunt compromişi şi clădirea TREBUIE demolată. Prezenta un pericol pentru trecători. Proprietarul a demolat clădirea şi a fost obligat să transporte molozul la 60km. Operaţiunea a costat 4 miliarde de lei vechi. A fost demolată şi Vila de pe vale, starea ei tehnică fiind similară.

În 2006 deja exista pe vale o staţie de pompare pentru alimentarea cu apă a localităţii. Era într-o stare jalnică, nu se folosea. Teoretic servea pentru alimentarea de avarie. Moneasa se alimentează de pe un puţ forat. Compania de apă a obţinut fonduri europene pentru reabilitarea staţiilor de alimentare, printre ele şi aceasta de pe vale. Lucrările nu au fost pornite, s-au obţinut doar fondurile. În acel moment Isai a propus consiliului local mutarea acestei staţii mai jos pe vale, pe cheltuiala lui. A făcut proiectul, a făcut rost de teren, a obţinut toate avizările. Cei de la compania de apă au fost de acord, consiliul local a fost de acord. Cei de la Consiliul Judeţean nu. Au refuzat proiectul pentru că în noua locaţie, cu câţiva metri mai jos, ar fi fost nevoie de o pompă suplimentară al cărei consum ar fi crescut costurile de exploatare cu 50 lei pe an. Reţineţi 50 lei, 12 euro pe an. După ce omul a investit mai mult de jumătate de milion de euro în proiectele proprii, demolare, proiectele pentu mutarea staţiei… Motiv ridicol, doar ca preşedintele de atunci să arate că dacă el nu vrea, nimeni nu mişcă în judeţ.

Între timp staţia s-a construit. S-a închis peştera, pentru că de acolo ia apă. Peştera a fost un important obiectiv turistic,era vizitabilă dacă se lăsa liberă ieşirea. Apa se scurgea din ea. Acum e pe post de rezervor de apă pentru situaţii de secetă, într-o localitate unde media multianuală a precipitaţiilor este triplă faţă de Arad. Pe valea vecină, cea cu Hotel Moneasa, este o staţie de pompare similară. Nu accea s-a reabilitat, deşi este pe domeniul public, ci aceasta care este pe un domeniu privat, chiar dacă se sacrifica principalul obiectiv turistic natural din Moneasa, peştera.

În acest moment proiectul de reabilitare a băilor este total compromis. Noi am văzut acest proiect. El presupunea reconstrucţia clădirii băilor. Faţada a fost lăsată în picioare pentru fi integrată în clădirea nouă, tocmai pentru a păstra atmosfera clădirii. Ar fi fost construit un centru spa şi câteva vile mai sus pe vale. Peştera trebuia să fie vizitabilă şi s-ar fi reabilitat şi lacul cu nuferi şi aleea de urcare pe vale. Parcarea era prevăzută jos în vale, pentru a nu perturba ecosistemul văii.

Proiectul nu se poate realiza pentru că legea spune că în jurul staţiei de alimentare trebuie păstrată o zonă de protecţie de 25m fără clădiri. Practic toată lăţimea văii este zonă de protecţie. Cei de la Consiliul Judeţean ştiau foarte bine asta şi au sabotat principala investiţie din Moneasa doar pentru că aşa a vrut muşchii lor. În plus toată investiţia din bani europeni a fost prezentată opiniei publice ca mare realizare, deşi s-au băgat bani grei în ceva inutil. De faptul că au constuit pe terenul altuia, ce să mai vorbim.

Momentan Ioan Isai plăteşte redevenţa pentru apa termală din Moneasa, apă termală de care evident el nu se poate folosi. Toţi (Hotel Moneasa, ştrandul,..) folosesc apa caldă fără să plătească un ban iar Ioan Isai este prezentat în zonă ca şmecherul care a pus mâna pe apa caldă. Dacă nu curăţa puţul, nici apă caldă nu mai era. Omul nici nu mai vrea să audă de Moneasa, nu ştie ce să facă cu clădirea şi terenul, este scârbit de toată tevatura creată de aleşii noştri. Ar putea să se judece ani de zile, poate ar câştiga, dar nu este nebun să investescă milioane de euro undeva unde este privit ca un duşman. Credeţi-ne, omul nu este un şmecher. Nu aţi auzit de el în presă, nu a furat, nu a dat tunuri. Am stat de multe ori în vorbă cu dânsul, este un intelectual cu pregătire tehnică care prin 20 de ani de muncă a ajuns să câştige suficienţi bani ca să poată face ceva frumos. Nu a fost lăsat.

Să fim clar înţeleşi: Ioan Isai a vrut, consiliul local Moneasa a vrut, Regia de Apă-Canal a vrut, primarul poate ar fi vrut şi el. Actualul europarlamentar Iosif Matula nu a vrut. Punct.

Comuna Moneasa, atestată documentar în 1597, aflată în partea de S-V a Munţilor Codru Moma, la altitudinea de 290m, era bogată în izvoare de apă mezotermală, staţiunea fiind renumită încă din sec.XVI. După 1866 începe valorificarea sistematică a apei termale , iar pavilionul central a fost construit după 1881. Clădirea a funcţionat neîntrerupt până după 1990. Odată cu întreruperea funcţionării pavilionului central, a dispărut şi restaurantul elegant din spatele pavilionului, o sală de popice şi câteva încăperi cu destinaţia de cazino şi club.

Astăzi , cea ce a constituit PERLA MUNŢILOR APUSENI, s-a transformat într-o ruină. Apele termale, mărturie a ceea ce a fost acolo, se scurg în pagubă din pereţii canalului colector.