În 2006, înainte de a se începe lucrările spre civilizaţia Aradului, Primăria se lăuda cu 4,59 mp suprafaţă zonă verde pe locuitor. De atunci a dispărut Parcul UTA, devenind un maidan periculos, unde sunt parcate tiruri şi autoturisme, cu lespezi de beton în loc de iarbă.

A dispărut parcul din Piaţa Sârbească, locul devenind insalubru, cu iarba crescută printre pavele, şi gunoaiele neridicate, cu coşuri de colectare pline. Lăzile pentru flori, în care cresc doze de bere şi buruieni întregesc grotescul. Pavele şi ziduri! O zonă gri, dezolantă. La alţii între liniile de tramvai creste cel mai frumos gazon, la alţii.

Despre Pădurice, mutilată, cu arborii, specii valoroase, tăiaţi, şi Lacul, o baltă cu mătasea broaştei. Din ea se taie cu zecii de mp, apoi inventam metode de reanimare!!!???  La Primărie n-are cine pune piciorul în prag, şi consilierii nu văd, ei votează privind de sus; sus de la etajul VI. Ce suprafaţă verde ne-a mai rămas dacă toleraţi ca maşinile să fie parcate pe iarbă, iar pe de altă parte, se aştern pavele peste spaţiul verde.

Recent au fost tăiaţi cei mai frumoşi copaci de pe bulevard. Dispar spaţiile în duşmănie,  atunci când OUG 114/2007 interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.

Afişe, gunoaie, insalubritate, oţetari.

Sacrificăm prezentul, urâţim, degradăm, murdărim.

Oraşul este lăsat pradă lipitorilor de afişe. Stâlpii de iluminat ASTRA 1938 , opere de artă, sunt mânjiţi cu zoaie  scârboase rămase în urma afişelor de la ultima campanie electorală. Nicăieri pe lume nu sunt batjocorite asemenea lucrări de artă, la alţii sunt vopsite cu lac negru, lucesc de curăţenie, desigur pe alte meleaguri.

Destul cu lucrările de mântuială. Au fost cheltuite sume uriaşe pentru amenajarea spaţiilor verzi, au fost plantaţi arbuşti scumpi, ce s-au uscat din lipsă de îngrijire şi de apă. Cineva a bifat ca sarcina îndeplinită, măi frate, a încasat banii , ce s-au evaporat astfel din bugetul local. Pustietatea se poate constata şi la Billa şi pe şoseaua ce urcă spre podul nou , spre Aradul Nou, ca un exemplu de superficialitate şi pagubă. Mă opresc aici, să nu intru într-un pomelnic funebru. Şi atunci, oare, cum de realizează Israelul, în oraşele răsărite în pustiu, 30-40 mp verde pe locuitor. Ar trebui să învăţăm să ne iubim pomii, nu să-i lăsăm să moară însetaţi ori năpădiţi de boli. Iar în funcţie de interese, vine drujba să-i reteze ca unică alternativă . Este adevărat , OŢETARUl , copacul erou în Arad, acesta, rezistă.

Mureşul, comoara noastră fără pereche, traversează oraşul dându-i rang înalt, apropiindu-l de vestite capitale europene, este, vai, vai, locul de depozitarea gunoaielor în albie şi junglă de nepătruns în zona urbană. Colcăie lighioanele şi şerpii pe malul drept spre Teba. Sper să convingă imaginile ce le anexez.

Iarba, costreiul, buruiana din soiul – iarba asfaltului – şi volbura, ce se încăpăţânează să crească, fără apă, să ne facă-n ciudă,  la margine de trotuar şi treaptă, dând senzaţia de temple hinduse părăsite. De toate avem în Piaţa Spitalului, chiar şi putoarea dejecţiilor ce curg leneşe prin canalele  din aceiaşi piaţă.

Oraşul nostru nu-i circ! Şi totuşi se permite să se lipească afişe şi pe monumente istorice clasificate. A ajuns de tot râsul Spitalul ORL. Spray-iurile colorate mânjesc faţadele curate ale clădirilor abia terminate. A fost odată Hot.Cons.Municipal 186/10 iun.06, ce reglementează reclama, o mai mare gogoaşă n-au votat munciţii noştri consilieri.

Gunoaiele invadează oraşul. La Boul Roşu, în spate la SPAR, în Micălaca, după str. Renaşterii, în albia Mureşului dejecţii împuţite, vaci şi oile pasc iarba infectată. La Teba, într-un şantier abandonat se adună alte gunoaie. Viaductul spre Grădişte, ascunde cel mai infect depozit de gunoaie, iar pe acolo arădenii şi-au făcut trecătoare, scurtătură, spre gară.

Iată , stimaţi consilieri, printre altele, ce ne diferenţiază de Europa, chiar dacă ne-am compara cu fostele ţări comuniste, tot oraşul oţetarilor suntem, oraşul cu gara cea mai mizerabilă; îţi rupi picioarele pe scările subterane spre linii de garare. Oraşul în care marcajul străzilor provoacă noduri şi altercaţii în circulaţie. Suntem săraci, am mai auzit scuza din 1946, dar pentru o marcare corectă nu sunt necesari bani suplimentari.  În ritmul şi maniera cu care dumneavoastră toleraţi, şi votaţi, în consens  înnoirea oraşului, foarte curând, vor dispare parcuri, case emblematice,  dovezile unor activităţi cu care eram primii în Europa.

Civilizaţia impune dragoste faţă de arădeni şi nu dispreţ.

Calitatea aerului nostru, printre altele, constă în conţinutul de oxigen. Mă voi referi la oxigen, componenta esenţială pentru viaţă. Plantele furnizează oxigenul, (chiar şi iarba), consumând bioxidul de carbon.

Rolul ierbii. Întâi alimentează statisticile, respectiv mp suprafaţă verde amenajată revenită pe locuitor. Sub 4,6 mp/loc la noi. Odată amenajat un spaţiu verde, cât de mic, vin edilii şi-l adaugă la statistici. Pentru realizarea covorului verde sunt mobilizate forţe importante şi bani mulţi. Se plantează arbuşti ornamentali valorând peste 15 lei/buc. Se inaugurează, ziarele semnalează evenimentul, politica, ca un şarpe de casă intră pe nesimţite în mijlocul evenimentului. Vedeţi, şi totuşi s-a făcut ceva, spun înmărmuriţi admiratorii.

Spaţiile cu iarbă verde, vie, bucură ochii, apropie civilizaţia, impun ordinea şi curăţenia, mai puţin în Arad, cu excepţii în faţa Primăriei. La Billa de exemplu, arbuştii au fost udaţi la plantare, apoi lăsaţi în plata Domnului. Pagubă în muncă şi bani, toţi s-au uscat. Ca peste tot, mai puţin la Primărie.

Este pe lume o cutumă care guvernează, mai puţin la noi. FAŢĂ DE TOT CE AI CREIAT, COPII, urmaşii tăi, PATRIMONIU, AI SEMĂNAT ORI PLANTAT, ÎŢI ASUMI

IMPLICIT O RESPONSABILITATE. Consecinţele nerespectării acestei cutume sunt de cele mai multe ori groaznice. Ai semănat iarbă, ai plantat un pom ornamental, un nou spaţiu verde ne încântă, excelent, ai îmbunătăţit statistica, dar tu ca edil, ţi-ai asumat o responsabilitate. La noi responsabilitatea este inegală, depinzând de subiectivismele nu-ştiu-cui. Este sigur că tot ce s-a făcut , frumos şi util, a consumat din banii noştri.

Asta la noi, unde vedem cum este, dar la alţii, parcă sunt de pe altă planetă. În Israel, spaţiile verzi urbane amenajate, sunt de un verde crud, strălucesc, şi furnizează oxigenul vieţii. Mă întreb , cum este posibil? Dar să se întrebe şi grădinarul şef, Gospodăria Comunală, Polarisul. Ştiţi că tot Israelul s-a clădit într-un pustiu , cum n-am văzut în România. Apoi Polonia, Slovacia, parcă ar fi şi ele dintr-o lume aparte, cum noi nici nu îndrăznim să visăm. Condiţii de relief, de climă, ca la noi, şi iar nu pot să acord nici o scuză alaiului de responsabili din Arad. Despre urbanism, cerul şi pământul, atunci când şi acestea au suferit ca şi noi, jugul comunist, vina vinelor de pretutindeni, în Estul sălbatic al EU. Ce palate, ce case, ce bijuterii, fără clime, fără cofrete, fără reclame lipite pe frumos, fără câini vagabonzi. Ce spaţii verzi, ca-n rai, până la trotuar, polonezii iubesc iarba, au un cult pentru ea, slovacii, la fel.

NIMIC MAI DEZOLANT, ÎNTR-UN ORAŞ, CA PAJIŞTEA MOARTĂ, SEACĂ, DE CULOARE GALBEN SPRE GRI, ACOPERIND SPAŢII ÎNTINSE ÎN PIEŢE ŞI PARCURI. ARBUŞTI UCIŞI SADIC CU LIPSA APEI. Pentru ce am semănat iarba, pentru ce am plantat arbuştii? Pentru statistici?

Acum am o dorinţă, ca membru al Asoc. Pro Urbe, (poate Dumnezeu să mă ajute), să asist la o şedinţă a Consiliului Municipal din Sanok, din sudul Poloniei, ori din Mako, ori Bratislava, ori Tel-Aviv…, este pe acolo un secret, ce trebuie să-l aflu. Cum îngrijesc ei iarba şi faţadele. Să le prezint fotografii de la BILLA, din Piaţa Spit. Judeţean, din Parcul UTA. Poate ei pot să-mi sugereze idei. Este o minune mare, cu adevărat, când la noi nu se poate interzice parcarea pe spaţiile verzi şi înmulţirea oţetarilor.

Rog pe cei ce au în administraţie cutiile poştale, să intervină. Poliţia să se auto-sesizeze.

În ori care ţară civilizată există cutume, devenite atât de respectate, atât de normale, ca şi cele mai obişnuite coordonate ale vieţii. Ca apa şi aerul, ca biletul de tren, ca pâinea, pe lângă care trăim , le folosim, fără să le preţuim suficient. Din copilărie , la sat, unde am trăit, îmi aduc aminte de cutia poştală albastră, fixată pe zidul oficiului poştal, mereu cutată, în care introduceam cărţile poştale. La fel, vagoanele poştale aveau o fantă, prin care un om dintr-o haltă uitată de lume, îşi introducea plicul timbrat. Toate ţările au cutii poştale, cu emblemă, cu orar de ridicare, amplasate pretutindeni , curate, respectate.

Este vorba despre CUTUMA TIMBRULUI. În Ungaria, spre exemplu, se îndoieşte cineva de puterea timbrului? Dar în Anglia? Eu, până deunăzi, când am văzut cutia poştală de la Libelula, devastată, fără uşă, plină de gunoaie, am crezut că-i o excepţie, şi nu m-am îndoit de puterea timbrului. Am fotografiat-o şi am uitat episodul. Mai recent, în faţa străzii Unirii, în faţa băncii, o altă cutie poştală devastată. Am făcut iar o poză, revoltat, povestind cazul prietenilor.
Acum, priviţi o cutie poştală devastată, pozată în 21 mai a.c.

De data aceasta strig cât mă ţin puterile plămânilor.

OAMENI BUNI, POŞTAŞILOR, SALVAŢI OBRAZUL ARADULUI, AL ROMÂNIEI ! ESTE CEA MAI MARE RUŞINE DIN ULTIMA VREME! AM AJUNS ÎN CULMEA MIZERIILOR UMANE. Devastăm cutia poştală, furăm nevinovate gânduri trimise de nepoţi bunicilor. Astăzi cutia poştală, mâine ce urmează?

Marca poştală îşi pierde credibilitatea.

Am ajuns ca nici într-un album de arhitecturã, ediție de lux, reprezentând patrimoniul construit și natural, editorii sã nu poatã evita cofretele de gaz, ornamente lipsã, cablurile, aparatul de climã din zidul Diecezanei, parcul de la UTA etc.

Palatul Neuman

Palatul este situat chiar în „buza Primãriei”. A fost restituit proprietarilor, urmașii baronului Neuman, care, din motive de ei știute, l-au vândut în detaliu, pe apartamente. Starea în care era în momentul retrocedãrii nu poate fi o excepție de la paragina fondului locativ arãdean sub îngrijirea statului, și a neglijenței chiriașilor masați și înghesuiți ca albinele în stupi.

Astãzi palatul este în totalitate proprietate privatã, aparținând foștilor chiriași deveniți proprietari, dar și unor persoane strãine ce au cumpãrat apartamente. Un amalgam omenesc eterogen, dar foarte omogen ca dezinteres pentru starea clãdirii. Palatul este clasificat, inclus în lista monumentelor istorice și se supune, așadar, legislației de protecție.

Exteriorul palatului

Acoperișul și turnurile din tablã de la colțuri, partea mai puțin  vizibilã,  au devenit cu timpul pericole publice, ce pot cãdea la prima furtunã. Locatarii de la etajul 2 se plâng de infiltrare de apã în tavan. Podul și acoperișul pare un domeniu fãrã stãpâni. De sub acoperiș, tencuiala și ornamentele stau sã cadã în capul trecãtorilor.

Curtea

Curtea interioarã a palatului se prezintã ca un maidan, neîngrijitã, cãlcatã de cauciucuri, cu o vegetație ce crește în voie. Amintirea unor rondouri cu flori, se pãstreazã dintr-o vreme când exista încadratã o portãreasã. Automobilele se încalecã.

Casa scãrilor exterioare, turnuri de castel, aratã jalnic, cu ușile sudate, fãrã geamuri, fãrã tencuialã, în care oamenii aruncã gunoaiele. Cândva, aceste „turnuri” dãdeau un aer de noblețe palatului, parcã în contradicție cu doctrina proletariatului de pe vremea când palatul era administrat de stat. Aparținând pãrților comune, aceste turnuri, case a scãrilor exterioare, sunt ale nimãnui.

Geamurile spre curte, lucrãri de artã, mari și luminoase, au ramele de lemn, încã în bunã stare, dar neîntreținute. Fãrã aprobare, unele geamuri au fost înlocuite cu rame de plastic, albe, contrastând cu geamurile originale. Armonia nou creatã aratã groaznic. Tencuiala cãzutã, burlane orizontale și verticale complecteazã mizeria generalã. Șiraguri de cabluri atacã pereții. Despre interioare nu dețin informații.

Mãreția unor vremuri apuse

Scãrile interioare pãstreazã încã treptele de marmurã roșie, mânã curentã, balustradele, opere de artã în fier forjat, iar mozaicul colorat cu desene minunate, toate dând senzația de lux, fast, noblețe. Coloane false pe paliere, ornamentele discrete pe pereții casei scãrilor vin sã întregeascã aspectul. Porțile exterioare, masive, indestructibile, din fier forjat, conțin monograme, frunze, dantele și simboluri. Sub-poarta, intrarea principalã, decoratã cu reliefuri fastuoase, din pãcate acoperite cu burlane, cabluri, pline de plase de pãienjeni, ca într-o cazarmã din vreme de rãzboi. Mai existã douã ochiuri de geam din sticlã cu ornamente și rame de geam care se pot salva.

Perspective incerte

Toate încãlcãrile  legilor în vigoare, tolerate, dovedesc cã nu putem, ori nu meritãm sã moștenim asemenea bijuterii arhitecturale. Pãcat de geniul arhitecților, irosit în van, a cãror opere se distrug lent și dureros, exact din momentul când ne-a ocupat armata sovieticã. Nu i-am prețuit, lui Szantay i s-a tãiat pensia sfârșind în anonimat și sãrãcie, Tabacovici a plecat la timp, intuind vremurile ce vor urma, peste ceilalți, Rafiroiu, Steiner, Kover, Ybl, etc. am așternut vãlul tãcerii. Trist, foarte trist, vom avea un oraș a cãror strãzi și bulevarde cu borduri noi, alterneazã cu altele pline de gropi, și toate șerpuind printre clãdiri în ruinã, periculoase din cauza ornamentelor, staționate în anticamera condamnaților la moarte. Vine ne aparține tuturor, într-un oraș cu o administrație tolerantã, tocmai în MICA VIENÃ.

Clasificare, MONUMENT ISTORIC a devenit o bagatelã, nebãgatã în seamã.

Închei strigând lozinci anacronice, cum se încheiau scrisorile tovilor, în ton cu starea actualã a palatului Neuman: TRÃIASCÃ APARATUL DE CLIMATIZARE DE PE DIECEZANÃ! SLÃVITÃ ÎN VECI SÃ FIE POARTA DE PE HORIA NR.2., TRAIASCÃ ȘI ÎNFLOREASCÃ CABLURILE ȘI COFRETELE! JOS CU MOZAICURILE AURITE DE PE str. GHIBA BIRTA! SÃ PIARÃ CASELE ȘI PALATELE, MOȘTENIRI ALE TRECUTULUI, TRÃIASCÃ TERMOPANUL! Luptãm pentru pace!

Acest articol semnat de Andrei Ando a aparut in Observator in 12 aprilie 2009

Am urmărit o interesantă dezbatere la postul local de televiziune, despre estetica urbană a Aradului. Un grup de specialişti (bine ţinuţi în coardă de moderator) a explicat, a încercat să convingă, să demonstreze că putem vorbi, la Arad, despre concepţie arhitecturală, urbanistică – deşi la fiecare pas te convingi că mai degrabă nu există…
Sigur, când punem la îndoială frumuseţea locului, nu la ansamblurile monumentale ale municipiului, realizate la începutul secolului trecut de arhitecţi şcoliţi la Viena şi la Budapesta ne referim. Slavă Domnului, datorită lor Aradul are personalitate şi charismă! Dacă însă discutăm despre ceea ce se întâmplă acum în oraş, dacă există termeni care să caracterizeze aspectul său, astăzi, aceştia sunt „haos” şi „harababură”!
Aradul nu este acum un oraş estetic. Palatele sale, ansamblurile arhitecturale, păstrează crâmpeie de caracter şi conferă stil străzilor centrale, dar dezinteresul şi lehamitea cu care autorităţile se raportează la bagajul arhitectural local sunt descurajatoare! Casele frumoase se topesc în picioare, ornamentele artistice leşină şi cad fărâme pe trotuar, pe străzi plouă cu tencuiala nobilă neîntreţinută a palatelor somptuoase, porţile originale, de lemn masiv şi fier forjat mor urât, în chinuri, sub privirea pasivă a celor care ar trebui să intervină ca să le conserve!Nu, nu putem discuta despre estetică urbană locală decât în termeni negativi. Aradul, aşa cum arată el astăzi, este exemplul-şcoală al sluţeniei induse artificial, al degradării prin miserupism, al comisiunii prin omisiune. Ar trebui filmat, fotografiat şi prezentat ca exemplu negativ la facultăţile de arhitectură, la cursurile de specializare – să ştie lumea că aşa nu trebuie procedat niciodată, că există neglijenţă criminală şi în urbanism!
Se discută despre perioada socialismului ca despre o plagă în peisajul urban local. Dar a fost parfum, faţă de ce se întâmplă acum! Comparate cu clădirile impunătoare din centrul vechi, de pe bulevardul Revoluţiei şi de pe străzile adiacente, sigur că acele „cutii de chibrituri”, blocurile de beton din cartiere sunt monstruoase mărturii ale unor vremuri jalnice când singurele criterii în construcţii au fost cantitatea, viteza şi economia de spaţiu. Însă nici comuniştii nu şi-au permis niciodată să necinstească Aradul, să îl batjocorească, să îl umilească aşa cum s-a întâmplat în anii marii dezvoltări economice şi imobiliare de după revoluţia din 1989, când a dispărut orice urmă de bun-simţ, orice fărâmă de decenţă, orice regulă din acest peisaj!
Estetica urbană a Aradului? În afară de… istorie, nu avem despre ce discuta! Obiectivele cu care ne mândrim au cel puţin câte o sută de ani şi singurul aport al administraţiilor locale recente au fost cârpelile. Din sute de case, zeci de palate şi de biserici, şcoli reprezentative, abia găseşti câteva, de numărat pe degete, pentru care a existat în ultimii ani preocupare şi unde se zăreşte într-adevăr o mână de gospodar, o minte luminată care le-a conservat cu bun gust. Restul este tragic!
Dacă ar fi să facem o paralelă cu cinematografia, Aradul urbanistic poate fi ceva între absurdul lui Ingmar Bergman şi horrorul lui Alfred Hitchcock. Oraşul nu are Plan Urbanistic General, ceea ce permite oricui să demoleze, să remodeleze, să masacreze, să sluţească ce clădire doreşte, în centrul oraşului. Nu există o stradă pietonală, un loc de promenadă în întregul municipiu, unde maşinile să nu aibă acces, unde să fie pavaj, spaţii verzi, fântâni arteziene, bănci elegante, unde să te poţi plimba şi simţi bine, unde să îţi duci musafirii şi să te mândreşti cu locurile frumoase, fără să dai explicaţii, fără se te scuzi, fără să spui că trebuie să ai puţină fantezie ca să îţi imaginezi ce spaţiu frumos ar putea exista acolo… Nu se simte o minimă preocupare faţă de aspectul oraşului, iar dacă discutăm despre responsabilitate – discutăm degeaba! Nu blocurile comuniste sunt cu adevărat monstruoase în Arad, ci atitudinea administraţiei locale, care nu este în stare să aranjeze oraşul, să îl cureţe, să îl încadreze în anumite rigori care să placă ochiului şi sufletului! În ultimii ani, cine a avut bani, şi-a permis să demoleze orice, să construiască orice în oraş, şi mai ales oricum! Nu există stradă, nici măcar o stradă, unde lângă o casă de un roşu ţipător să nu troneze alta, verde brotac, iar peste drum să nu se lăbărţeze una mov sau galben-lămâie. Amenajările edilitare seamănă mai degrabă a bombardamente, cu moloz abandonat luni de zile în mijlocul şoselei (cine nu crede, să treacă lângă fabrica de spirt şi drojdie, să vadă cum zace acolo din toamna trecută asfaltul spart). La intersecţia de la Podgoria, peste drum de noua catedrală, peisajul este alterat de nişte oribili stâlpi verzi (!) de iluminat şi de susţinere a firelor de curent pentru tramvai, montaţi recent într-o învălmăşeală dezgustătoare, pe alocuri chiar în mijlocul trotuarului! Aparatele de aer condiţionat degradează clădirile istorice, pentru că nimeni nu le-a interzis. Geamurile impersonale de plastic au înlocuit ferestrele de lemn stilizat, fiindcă aşa a vrut muşchiul noilor proprietari. Firele de curent, telefonie, televiziune se revarsă de pe stâlpi ca nişte intestine eviscerate dintr-un organism bolnav. Despre ce estetism să discutăm la Arad? Lângă case de un nivel-două se înalţă blocuri de 11 etaje – şi cei care au permis construcţia nu au fost huliţii de comunişti, ci edilii „vizionari” de astăzi!
Aradul de azi este mai degrabă un monument de kitsch. Te revoltă şi te îndurerează în acelaşi timp, dacă ai suflet de arădean, să vezi cum petele oraşului sunt tot mai multe şi mai întinse, şi în loc ca străzile să te încânte, te umplu de deznădejde. Podoabele oraşului sunt ruginite, puşcate, devastate, mâncate de carii şi de vreme. De vremuri…
Parafrazând o zicere celebră: Aradul e un oraş frumos, dar păcat că este locuit… de oameni, de lideri care în loc să îl pună în valoare, îi alterează calităţile şi îl încătuşează într-o aspră mediocritate.

Diferenţa între Aradul european din anii ’30 şi cel supus cutumei comuniste :- merge şi aşa – lege nescrisă, păstrată până-n zilele noastre, este vizibilă la tot pasul. Uşile de vizitare a instalaţiei electrice, nu se mai încuie, unele sunt deschise şi pline de gunoaie printre fire, la exterior se păstrează încă lăturile cu care s-au lipit afişele electorale, din cutia electrică ies fire ce urcă , unele atârnă, o batjocură la frumosul nostru cotidian. Ce…parcă dacă nu se încuie, au afişe lipite, nu luminează? Merge şi aşa!

În Aradul din epoca realismului socialist, s-au construit stâlpi de iluminat, la fel pretutindeni, la Vaslui şi la Arad, nişte ţevi otova, fără ornamente, cu cutiile de tablă pentru instalaţia electrică ataşate, astăzi fără capace, ca vai de mama lor, priviţi-le pe cele din Piaţa Gării. Merge şi aşa. Atât de extinsă este metoda cu sârmele legate la curent şi expuse la vedere, că cei care răspund de ele, au înconjurat Primăria cu asemenea cofrete. Fără uşi, dar, merge şi aşa! Cui îi pasă?

Cofretele la îndemâna copiilor, prin parcuri, pe bulevarde, afişele lipite pe instituţii şi monumente istorice, două probleme acute ce ne dovedesc o Primărie indiferentă la aspectul civilizat al oraşului, la securitatea cetăţeanului. Două aspecte, cele mai la îndemâna aleşilor să le mântuie. Acestea nu sunt legate de eternele imposibilităţi, gropile, locurile de parcare, dispariţia caselor din zona protejată, pentru a căror rezolvare ar trebui să ne mai naştem odată.

O, şi câte ar mai fi, dintre acelea pe care ziarul îndrăzneşte să le fixeze în insectarul lucrurilor care ne enervează.

Dacă vor pieri, sub lovituri de ciocan şi lame de buldozer, cele două vedete ale străzii Cloşca, atunci pentru oraşul Arad începe agonia. Ansamblul arhitectonic „1900” , unic, înmănunchează două clădiri, care fiecare în parte sau luate împreună, pot ilustra şi exemplifica stilul SECESSION în ori care manual de arhitectură. Două clădiri, două surori, una mai frumoasă ca cealaltă, ne-au fost dăruite nouă de geniul a doi arhitecţi, dar şi de întrecerea în frumos a celor doi proprietari.
Că s-a ajuns aici, într-o asemenea stare de neputinţă, cu atâtea monumente căzute în ruină, altele dispărute, poate avea cauze precise, dar nici un caz nu poate avea justificare. Ne întrebăm dacă nu cumva, o forţă malefică, pe care nu o poate stăpâni nici Primăria, face legea în Arad? Avem legi care să apere comoara noastră imobiliară, dar cei plătiţi să le aplice, să controleze, să termine cu abuzurile, dau dovadă de inconsecvenţă. Primăria, consilierii municipali, aleşi de noi să servească interesele oraşului, nu strunesc şi nu colaborează cu constelaţia de instituţii municipale în apărarea patrimoniului construit. Mă refer la Arhitectul şef, Inspecţia în Construcţii, Direcţia de Cultură şi Patrimoniu, Agenţia pentru Protecţia Mediului şi Garda de Mediu, referindu-mă la patrimoniul natural, la care adaug Comisia de Urbanism ce n-a fost capabilă să elaboreze Regulamentul zonei Protejate. Şi atunci…
Iată cele două splendide edificii.
Prima, casa văduvei lui Jakabffy la nr. 14, construită în 1906, după planurile arhitectului Kövér Lajos. Unică , asemănătoare stilului lui Gaudi, cu două blazoane nobile deasupra porţii, cu tencuiala căzută de pe o mare parte a faţadei, şi urme accentuate de umezeală. Siluetă înaltă . Mândră, falnică împodobită ca o mireasă, ajunsă să nu-şi poată masca ridurile vremii.
A doua, vila prefectului Urban Ivan, de la nr.4 , construită în 1904 după proiectul arhitectului Steiner Iosif, sediu, până nu demult, a Direcţiei Agricole. Blazon de nobleţe deasupra porţii peitonale, ne locuită, cu ornamentele în curs de desprindere, şi pom crescut din zid.
Fotografiile alăturate nu pot cuprinde, în totalitate, toate urmele de degradare provocate de timp şi indiferenţă.
Iată, aşadar, cum dispar clădiri valoroase, cum se ruinează sub ochii noştri clădirile emblematice. Nu este mai puţin adevărat că în oraş, unele clădirile sunt stăpânite de proprietari în întregime, altele de un amalgamul de proprietari şi chiriaşi Recons de-a valma, în fine altele sunt ale statului. Este greu de împăcat atâtea interese. Rezultatul care ne îngrijorează îl vedem cu toţii. Bine , dar ce vom face?
Răspunsul îl aşteptăm din partea Primăriei. Aşteptăm soluţii ori propuneri şi din partea arădenilor.