Când s-au schimbat la noi orânduirile, guvernanții înscăunați s-au năpustit asupra câinilor. Parcă câinii ar fi fost soluția salvatoare de la foamete și sărăcie. Îmi amintesc, locuiam la Pecica, era prin 1950, când primăria comunistă a dat ordin să se reducă numărul de câini, care consumă, ziceau ei, din hrana poporului. Deci, câinii trebuiau aduși la primărie, predați autorităților. A fost jale la Pecica. Mai târziu, în orașe, urmarea demolărilor și a concentrării populației în blocuri, au rămas câinii din fostele gospodării, de capul lor, părăsiți, din care s-au prăsit haitele câinilor comunitari de mai târziu.

Imediat după 2000 a început prigoana câinilor, cu sălbăticie, primitivism, cu cruzime, am văzut scene de neprivit, groaznice.

Câinelui – prietenul omului – i s-a hărăzit o soartă nemeritată. Chinuitul câinilor a devenit o regulă, deunăzi au fost omorâți 200 și băgați în saci, aliniați în curtea instituției ce trebuia să-i ocrotească.

Caii. După colectivizare , când s-a început sistemul (agri)-culturii colhoznice, în Pecica , (ca pretutindeni în RPR), s-a dat ordin din primărie pentru predarea cailor. Se considera că aceștia consumă din abundenta recoltă comunistă; mănâncă nemeritat. Până în 1945 n-am văzut cal prăpădit, neîngrijit, țăranii din Pecica își iubeau caii, se făleau cu caii lor; ce căruțe, ce cai , adevărate forțe ale naturii. A dispărut treptat dragostea pentru cai, tot mai des vedem gloabe înhămate la niște batjocuri de căruțe, lădoaie, cu cauciucuri de camion. Apoi au dispărut adevărații căruțași, uni își amintesc de ștrafurile cu doi cai ce cărau mărfuri prin oraș și coșuri de la Gara Electrică. Atât a decăzut cultul cailor, că nimeni nu-i mai ține decât pentru „fală” , scoși în sărbătoare. Caii au devenit povara satelor, astăzi, când statisticile spun că 45% din pământ nu este lucrat. În schimb sunt văzuți prin orașe , costelivi, ca vai de mama lor, tractând lăzi pe roți pline cu fier vechi.

Astăzi caii sunt bătuți cu parul, cu coada lopeții, „zbic” din piele cu ciucure din lână, colorat, nu mai există; în loc de piele s-a legat sârmă. Săracii cai! În Deltă au fost lăsați slobozi, fără stăpâni, de capul lor. Astăzi , ați văzut la TV, s-au sălbăticit. Iar ca să se răzbune pe aceste nobile animale, oamenii – neoameni, au prins caii să-i vândă la abatoare. Oameni ce n-au privit în ochii cailor, și n-au văzut blândețea și seninătatea animalului, ce-și iubea stăpânul. Cu caii s-a petrecut o fărădelege, la fel ca și cu căinii. Pacat!

Copacii. De la bunicul meu știu că, atunci când ai luat ultimul măr din pomul tău, să-i vorbești și să-i mulțumești: – „Mare mulțămită pentru rodul tău”!

Ați fost recent spre Oradea? Pe marginea drumului în reconstrucție , în zona intersecției cu drumul spre Sântana, duzii, stejarii, copaci la rând, sunt schilodiți cu crengile smulse, arată ca după bombardament, groaznic. O altă fărădelege. Dacă nu mai sunt necesari, legile nu mai permit copaci în imediata vecinătate a șoselei, tăiații domnilor, nu-i chinuiți. Ați făcut un spectacol de groază. – Mare mulțămită pentru umbra voastră!

Oare acum este rândul copacilor să fie chinuiți?

La comentariul meu atașez o singură fotografie. Un monument al cruzimii.

La zi, s-au reabilitat străzi importante din oraş, care ne oferă, pe lângă uşurarea circulaţiei şi învăţămintele necesare pentru realizarea impecabilă a noului proiect. Din cele constatate, după ce străzile au fost date în folosinţă, reabilitarea este o lucrare grea, complicată, şi care nu a reuşit în toate cazurile. Să fie din cauza proiectanţilor, a executanţilor, a beneficiarului, ce nu a urmărit executarea ? Vă spune ceva dacă amintesc de : str. Kogălniceanu , str. Cocorilor; str. Voinicilor ?

Oameni buni, vă mai amintiţi de coşmarul, de iadul, de gropile şi dificultăţile întâmpinate de şoferul, care , ne având o altă soluţie de ocolire, era nevoit să parcurgă străzile amintite mai sus? Diferenţa, între ce a fost şi ce-i acum este, ca între pământ şi cer.

Să le analizăm pe fiecare în parte, să tragem învăţăminte.

Str. Kogălniceanu , de departe este lucrarea cea mai reuşită. Se merge ca pe masă, maşina zburdă şi tu ca şofer realizezi imperfecţiunile direcţiei şi ale roţilor; defecţiuni ce nu se simt pe celelalte şosele ori străzi. Bunăoară pe şoseaua naţională spre Oradea, caroseria întreagă se zguduie ca la cutremur, la fel pe bd. Vasile Milea din centrul Aradului. Meritul acestei lucrări reuşite îl au deopetrivă, proiectanţii şi executanţii. S-a ţinut seama că pe această stradă circulă tramvaiele, autocamioane şi autoturisme. S-a executat o „fundaţie” trainică ce preia vibraţiile. Iată, aşadar, echipe ce au dovedit că ştiu meserie, iar rezultatul a şi fost pe măsura aşteptărilor. Iar dacă proiectantul a uitat să prevadă canal de cabluri, acestea au rămas atârnate pe faţadele caselor ori în pomi.

Str. Cocorilor , datorită liniilor de tramvai, prezintă nişte denivelări ce fac ca autoturismele să trepideze. Echipa de proiectanţi şi executantul, au fost diferiţi de cei de la str. Kogălniceanu? În fine, cum s-a executat recepţia? Apoi, cum s-a plătit lucrarea cu asemenea defecţiuni ? Cine a controlat lucrul ce s-a executat pe parcurs? În proiectare s-a ţinut cont de linia de tramvai? Iată , apar întrebări ce par fără răspuns. Mă gândesc că proiectanţii au fost începători, la fel şi executanţii. Când lucrările s-au licitat, s-a cerut celor înscrişi dovezi de competenţă? Păcat că şi în cazul acesta cablurile au rămas pe dinafară.

Str. Voinicilor, lucrare compromisă. În asfalt au apărut gropi. Denivelările adună apa de ploaie cu care şoferii veseli stropesc pietonii. În lungul liniilor de tramvai asfaltul s-a măcinat. La puţin timp de la darea în folosinţă, strada arată ca vai de mama ei. Am văzut în cazul străzii Voinicilor, pe parcursul reabilitării, atâta săpătură adâncă, şi înlocuire de utilităţi, ţevi şi conducte, de părea un şanţ antitanc. Cu o asemenea fundaţie, lată şi adâncă, în final, se putea realiza o lucrare trainică şi durabilă. Este grav dacă proiectantul lucrării, fericitul câştigător la licitaţia proiectului, nu a ştiut că pe această arteră circulă TIR-urile şi tramvaiele. Să fi fost cimentul depreciat de umezeală, necorespunzător? Poate s-a săpat şanţul pentru fundaţie, prea puţin adânc? Ce să fie? Un blestem? Poate tramvaiele noastre să fie de vină? Poate să fie de vină….dar nu mă hazardez eu să fac pronosticuri, să nu mă transform în Comisie Municipală de Recepţie.

Cazul cu str. Voinicilor poate folosi ca – studiu de caz – pentru evitarea pe viitor al unor asemenea rezultate. Iar dacă s-au aplicat diverse variante tehnologice, bine ar fi să se aleagă soluţia folosită la str. Kogălniceanu. Proiectanţii să nu uite amenajarea canalelor pentru cabluri, să scăpăm oraşul acesta de tot ce-l urâţeşte.

Interesantă iniţiativa de orientare profesională a tinerilor, utilă, cred, dar dacă ne referim La Poşta Română, şi ce oferă ea arădenilor, sunt mai multe observaţii şi amendamente. De fapt este dificil să gândeşti ca un arădean, tocmai din Timişoara!

De când, prin reorganizare naţională, Direcţia Arad a fost strămutată în Timişoara, am înregistrat un regres de imagine. Oficiul Poştal Nr 1, a fost mutat într-o locaţie  mai îndepărtată de centru oraşului, dincolo de Podgoria. Aradul a devenit, iată, oraşul ce nu are poştă în Centru. În locul oficiului, fost în centru, cu care am fost obişnuiţi, vreme de zeci de ani, nici măcar o cutie poştală nu s-a păstrat. Este un obicei ca în Arad, să faci curse pentru a depune o c.p. la cutie.

Oficiul Poştal nr. 2 , cel de la Gară, arată jalnic, desigur că nu poate oferi o atracţie pentru tinerii în căutare de job.  Exterior, uşi şi geamuri scorojite, uşi ce scârţâie din toate balamalele, mobilier în oficiu şi în sala coletelor, de pe vremea consolidării regimului comunist în România. Podea denivelată în sala coletelor , totul este gri mohorât, uzat, acoperit cu tablă galvanizată. Pereţii plini cu afişe şi instrucţiuni, pe care nimeni nu are vreme să le citească.

De când conducerea este în Timişoara, dacă cineva din Arad, reclamă că nişte nemernici, oameni-neoameni, au vandalizat o cutie poştală, rămasă fără uşă, măsura operativă, dictată de şefii timişoreni, este simplă şi eficace.  Să se desfiinţeze cutia. De atunci, cei din cartierul Pieţei  Orizont au rămas fără cutie. Cutia apropiată este la 1 kilometru.

Iar cutiile poştale, sunt într-un fel emblemă a României, cu siguranţă şi a Poştei Române.  Şi atunci, rog Direcţia din Timişoara să privească cutiile din Arad, cu ochii turiştilor, cu ochii celor veniţi de pe alte meleaguri,  unde se respectă aceste simboluri. La ei, cutiile, lucesc de curăţenie, cu programul de funcţionare scris vizibil, fără etichete şi mizerii lipite. La noi sunt o ruşine. Jegoase , mizerabile. Exemplul din fotografie reprezintă cutia vandalizată ,apoi desfiinţată din apropierea Parcului Orizont din Micălaca.

Pentru ce nu ne respectăm, noi pe noi, oameni buni? Să dăm un exemplu celor tineri, să considere Poşta o atracţie, la fel cu CFR-ul, în vremurile când trăiam într-o ţară admirată de Europa.

Trebuie să amintesc arădenilor că, oraşul era „grădinărit”, din tradiţie, în manieră europeană, în toată perioada interbelică. Privind ilustratele vremi, constatăm că bulevardele şi pieţele beneficiau de o vegetaţie îngrijită, soiuri alese, pomii tunşi ca la cosmetică. Pomii şi farmecul arhitecturii erau într-o armonie perfectă. Căutaţi vederi ce să reprezinte bulevardele, Regele Ferdinand I de la Primărie la Gara Electrică şi Regina Maria până la teatru, şi vă convingeţi singuri de cele afirmate. Parcurile noastre s-au realizat în jur de 1900 odată cu modernizarea centrului. Parcurile, „Faleza” şi bulevardele, sunt toate unice, şi-mi amintesc de voluptatea cu care le descria neuitatul arhitect Miloş Cristea.

Revenind la sadica şi sălbatica retezare a pomilor, faptul că n-am învăţat cum se face o toaletă , este o chestiune lăsată în voia sorţii şi a priceperii „celui cu drujba”. După mine, vina nu o poartă cel ce a dispus aranjarea pomilor, vina o poartă cel ce a instruit lucrătorii. Vă amintesc că în 2007 , toamna târziu, s-au tăiat pomii, la fel ca acum, iar în vara lui 2008, aceştia nu s-au mai regenerat, au murit. Iată că din „aventura” pomicolă a anilor 2007-2008 nu am învăţat nimic, din contră, se perseverează şi în 2011. Ne tăiem craca de sub picioare, un copac fabrică oxigenul pentru 2 persoane.

Prima fotografie reprezintă efectul mutilării pomilor din anul 2007. Locul, în faţă la Constructorul, fotografie făcută un an mai târziu, 2008. Clădirile există şi astăzi, pomii au dispărut. Apoi urmează imagini jalnice din parc, de pe bulevard, de pe T.Vladimirescu.

Asigur că, Aradul nu este un oraş lăsat la periferia legilor, la cheremul celor le încalcă. Avem o instituţie care are în mod special menirea să apere monumentele clasificate, DIRECŢIA pentru CULTURĂ, CULTE ŞI PATRIMONIU. Avem poliţie comunitară neinstruită, nepăsătoare la degradarea clădirilor de patrimoniu. În afară de problemele de circulaţie, la ce altceva se implică?

Dar, lipirea afişelor , mereu şi mereu, pe acelaşi faţade, cu tot riscul, reprezintă, în cele din urmă, un mesaj şi o întrebare. Bine, bine, dar pe ce să le lipim? Şi atunci, cine trebuie să de-a răspunsul?

Răspunsul trebuie să vină din partea Primăriei, prin instalarea unui cilindru pentru afişaj, din acelea ce există în toate oraşele civilizate. Dar există şi în Arad, insuficiente ca număr, chiar pe Bulevardul Revoluţiei. Investiţia se poate acoperi, deoarece fiecare afiş, făcut public, presupune o taxă plătită la Primărie, după un tarif stabilit cu mult timp în urmă.

O clădire cu trecut istoric important pentru Arad, cu faţada degradată,  pe care lipim şi afişe, dă senzaţia de clădire de închiriat, părăsită.  În mod sigur, cu peste 60 de ani în urmă a aparţinut statului. Astăzi cui aparţine?

S-a început lucrarea, s-a trasat, s-a săpat, au fost fixate cotele, apoi bordurile, pe porţiuni s-a tras partea carosabilă, apoi a venit iarna şi şantierul s-a închis. Vedeta, PREPARANDIA, are acoperişul şi faţada aproape terminată, chiar două ghiulele, trase din Cetate, şi-au reluat locul.

De fapt zona protejată, Aradul acesta special, plin de istorie şi amintiri, arată acum a şantier abandonat (cum este de fapt până la primăvară) ce-şi lasă la vedere toate „secretele”, ca o planşă explicativă de anatomie. Toate se văd, bune şi rele. Pentru cei interesaţi să afle de unde s-a început, cât s-a lucrat, cât mai este, le recomand să facă o plimbare în zonă.

Iată câteva fotografii selecţionate, ce reprezintă nişte „bube” ce ar trebui  vindecate. Mă gândesc la renumita –PRAGA VECHE – , zonă turistică ce ar trebui să o luăm drept model.

-COTA ORAŞULUI SISTEMATIZAT. Dacă se respectă , atunci umiditatea nu mai urcă pe pereţii clădirilor, iar aerisirile pivniţelor se ridică deasupra asfaltului. Să eliminăm senzaţia că oraşul vechi se scufundă.

- Oraşul vechi tinde să se depersonalizeze . Multe dintre clădirile vechi au ornamentele rase. Ici şi colo mai găseşti o poartă originală cu ornamente originale.

- Case vechi părăsite, în ruină , curţile pline de bălării şi năpădite de oţetari. În mod  obiectiv, cred că acestea nu se vor putea restaura. Ce punem în loc, să nu arate străzile c a o dantură cu dinţii lipsă. După CF, cei de la Primărie sunt obligaţi să se informeze despre actualii proprietari, şi intenţiile lor.

- CABLURILE. Boală generalizată în oraş. Aici unde se sapă, se croiesc străzi şi şosele, din proiect să se prevadă canale pentru cabluri, ce vor deveni o sursă de venit pentru Primărie, prin închirierea spaţiului pentru reţeaua de cabluri. Nu-i o treabă nouă, în Aradul anilor ’30 liniile telefonice , conform legilor locale, au fost trase prin canale speciale.

- CARTIER MONUMENT ISTORIC. Deci să se interzică de la început ramele de plastic şi aparatele de condiţionat pe faţade. La fel conductele de gaz. Să-i dăm aspectul acela – de vechi -  care după ziduri, adică care nu-şi etalează confortul ,la zi, după cum fac şi ceilalţi.

Dacă se intervine din timp, se poate şi preîntâmpina derizoriul.

Cred că fotografiile vor complecta explicaţiile mele.

Unde vedeţi o coşniţă cu albine, tot la cornişe, aceasta semnificând economie, înseamnă că avem de-a face cu o bancă. Toate băncile din Arad, construite în anii 1900, au acest semn distinct. Cel din fotografie marchează Banca Naţională. Vă invit să priviţi în sus şi o să aveţi satisfacţia descoperirii coşniţei.

1851, emblemă şi dată , an important pentru Arad, atunci a fost dată în exploatare cea mai mare fabrică de spirt şi drojdie din Transilvania, proprietatea fraţilor Neuman. Au achiziţionat o tehnologie ce a funcţionat zeci de ani. Astăzi clădirea clasificată, monument istoric, ne protejată de Legea 422, este o ruină, o hrubă fără geamuri cu zid ridicat în spatele ramelor fostelor geamuri.

Vă mai prezint două blazoane nobiliare extraordinare, să ştie toţi arădenii şi nu numai, că palatele ce le poartă, au aparţinut unor oameni importanţi. Placheta cu – cei doi lei – ce susţin blazonul bogat decorat este al lui Károlyi Gyula 1862 când a devenit stăpânul castelului de la Macea şi al parcului. Castelul construit în etape, are o istorie palpitantă.

Pe Bulevardul Revoluţiei , ctitorie a baronului Francisc Neuman, se găseşte palatul ce-i poartă numele, construit după planurile arhitectului de geniu Tabacovici, în anii 1891-92, la cornişă având şi el blazonul nobiliar, întregind astfel un patrulater fantastic, ce onorează Primăria.

Cu cele prezentate astăzi, nu cred că mai trebuie să dovedim că avem un oraş fără pereche. Voi nici nu vă daţi seama ce oraş frumos avem!

*) HIMERĂ 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă;iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică grecească, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră şi coadă de şarpe; p.ext.motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. DEX 89.

Priviţi din str. Horea, spre Palatul Cultural, unde aspectul de oraş occidental frapează. Pe dreapta şi spre stânga se aliniază clădiri abundent decorate, şi în fundal tronează Palatul. La fel, priviţi în lungul bulevardului Decebal spre Boul Roşu şi invers, te vor uimi clădirile aliniate, impozantele balcoane şi ornamente. De departe încă nu se văd semnele degradării faţadelor. Sunt atât de impresionante imaginile că nici nu bagi de seamă cum ornamentele care se desprind, ţi-ar putea cădea în cap.

În centru oraşului şi pe bulevardele paralele alinierea la front este ordonată de regulamentele de urbanism locale, păzite cu străşnicie de primărie. Din loc în loc, monotonia frontului este întreruptă de turnurile de la colţul acoperişului, deasupra cornişei ce se înalţă spre cer. Turnurile , o combinaţie ingenioasă, inspirată, confecţionate din tablă galvanizată, cărămidă, geamuri, modele vegetale, dau Aradului un aspect unic. Structura de rezistenţă, este asigurată de o complicată combinaţie de grinzi din lemn, loc ideal pentru hoardele de porumbei.
De fapt, aceste turnuri au o singură menire, să fie frumoase, un fel de blazon pentru faima proprietarului. Iată o întrecere în frumos şi bun simţ, după cum sunt şi clădirile noastre, una mai frumoasă ca cealaltă.
Şi atunci, cum să ne explicăm că majoritatea turnurilor se găsesc într-o stare de degradare avansată, se descompun, devenind periculoase pentru pietoni şi pentru locatarii clădirilor. Să fi scăpat, aşadar, din vederile proprietarilor, fiind doar frumoase, şi nimeni nu se încumetă să le recondiţioneze. În imaginile anexate priviţi-le, sunt în suferinţă nemaipomenită, vânturile ploile, apa şi îngheţul detaşează bucăţi, transformându-le în bombe.

Dacă prin absurd, am rade turnurile , peisajul urbanistic devenind plat, Aradul n-ar mai fi Arad, ar fi o localitate fără personalitate, fără farmec, un oraş oarecare.
Ar fi ca într-un coşmar să-ţi imaginezi Piaţa Revoluţiei fără turnul de deasupra Finanţelor, fără cele două turnuri ale Palatului Neuman, fără cele ale Palatului Cenad fără….

1. Doamna ing. MONICA FUFEZAN director al S.C. MODA S.A. ARAD.
S.C. MODA S.A. a împlinit pe 7 iulie 2009, 50 ani de existenţă. Astăzi S.C. MODA este singura întreprindere de industrie uşoară care a supravieţuit, adaptându-se rapid şi eficient la noile cerinţe. Doamna inginer Monica Fufezan a contribuit la schimbarea fundamentală a fostei fabrici de confecţii, asigurându-i competitivitatea pe piaţa internă şi internaţională. Astăzi fabrica de confecţii arădeană este o întreprindere modernă, fiind utilată cu cele mai avansate echipamente şi utilizează cele mai noi tehnologii. Propunerea Asociaţiei, pentru acordarea Diplomei de Excelenţă, doamnei ing. Monica Fufezan, reprezintă şi recunoaşterea eforturilor depuse de Domnia sa, un caz aparte de perseverenţă şi tenacitate.

2. Domnului Viorel Lazăr patronul Întreprinderii ”LAZAR & SOHNE” producător şi distribuitor de carne şi produse din carne, Arad. Str. 6 Vânători nr. 1-3.
Domnia sa, a cumpărat ANTRPOZITELE ANDRENYI, teren şi clădire. Clădirea, un model exemplar al stilului SECESSION geometric, construită după planurile renumitului arhitect arădean Lajos Szántay, impozantă, fără pereche, situată în partea de vest a oraşului, a devenit brand-emblemă a societăţii ce a înfiinţat-o. Mai mult, clădirea odinioară antrepozit, a fost inclusă în planurile de dezvoltare ale societăţii.
Pentru faptul că a valorificat această clădire, a tratat-o cu tot respectul, i-a redat strălucirea de odinioară, facând notă aparte printre investitorii arădeni, considerăm că domnul Viorel Lazăr este îndreptăţit să fie recompensat cu Diploma de Excelenţă. În plus, şi-a dovedit respectul şi consideraţia faţă de istoria şi valorile arădene. Rog să vă amintiţi de soarta fostelor fabrici ale Aradului intrate în domeniul arheologiei industriale, dispărute fără urmă.

Recent Asociaţia Economică Romano-Germană DRW Arad a lansat arădenilor invitaţia să participe la întâlnirea lunară „SĂRBĂTOAREA DE VARĂ” , din 17 iulie 2010. În program erau cuprinse printre alte atracţii, vernisaj de pictură, plimbare cu „Săgeata verde” , Muzeul Tramvaiului Electric Gioroc, şi (mai bine nu era) vizitarea Muzeului Viei şi Vinului de la Miniş. Ziua s-a încheiat cu o formidabilă degustare de vinuri patronată şi animată de Mircea Dinescu poet şi mai recent viticultor.

Eu, care am vizitat deseori muzeul , îmi pregăteam prietenii din grupul de arădeni invitaţi, şi mai ales pe Mircea Dinescu, recent viticultor, -„ O să vedeţi un muzeu minunat, cu mărturii şi dovezi despre evoluţia cultivării viţei în Zona Aradului”. Ce a însemnat – şcoala de puieţi de viţă – care a salvat via de filoxera. Muzeul realizat prin strădania celui mai renumit enolog, domnul Alexandru Mihalca.
Autobuzul, de la drumul judeţean a intrat pe aleea bălăriilor şi a rugilor de mure până în dreptul clădirii care găzduieşte Muzeul Viţei şi Vinului. Interiorul neîngrijit, panouri explicative cu literele desprinse, prăfuit, becuri arse, ne atrăgător, fără stăpân. Pe prag la intrare creştea iarba. La etaj unde odinioară era o terasă, coridor şi camere , ca într-o cabană de lux, astăzi gunoi şi mizerie. O cameră fără uşă găzduia mobilă veche, învechită, uzată descomplectată. Un şopron care găzduieşte utilaje vechi de făcut must, aparţinând unor tehnologii populare din trecut, este părăsit, fără explicaţiile necesare cu rugii de mure întinşi pe laturile din plase de sârmă şi pe uşa de acces. Plantaţia de migdali neîngrijită , arată jalnic. Pe partea sudică, geamurile şi scările exterioare sunt complect acoperite cu plante sălbatice şi cu spini. O paragină este astăzi tot complexul muzeal.

Oare, Muzeul aparţine Staţiunii de Cercetări Viticole? Este în subordonarea Centrului Cultural Judeţean Arad? Despre starea actuală, ştie Direcţia pentru Cultură ,Culte, Patrimoniu? Pe al cui obraz este intabulat acest Muzeu cu care ne-am făcut de râs, fără un ghid de circumstanţă, din tot Institutul de Cercetări, ce să conducă vizitatorii.

Alt caz mai grav. Dacă un grup de turişti vizitează Sinagoga Ortodoxă, este de ne-conceput să nu-i fie prezentat localul ce a găzduit odinioară prima primărie a Aradului, pe str. Tribunul Axente, din imediată apropiere. Clădirea datează, din surse locale probabile, 1720, fiind cunoscută ca –Primăria Sârbească -. Ce explică ghidul turiştilor? Casa nu are plăcuţă comemorativă, ziduri crăpate, aspect infect, jalnic, curtea cu canalul menajer înfundat…. Cazul acesta este un caz fericit, obiectivul turistic, Sinagoga, este în bună stare, împrejurimile degradează impresia. Dar ce ne facem cu alte monumente clasificate, ce sunt ele însăşi, într-o stare avansată de ruină. Câteva; Vila Urban pe str. Cloşca nr.4, Complexul Indagrara din Aurel Vlaicu, casa din str. Eminescu nr.10, Fabrica de Tutun din Grădişte, Clădirea de pe str. Episcopiei nr.18, Clădirea şi Teatrul Vechi Hirschl etc. Monumentele istorice din str.Ghiba Birta la numerel 16,18,20. Probabil că pentru toate acestea se aşteaptă autorizaţia de demolare.

Iar acum un ultim caz. Aradul păstrează încă dovezile unor evenimente, priorităţi naţionale şi chiar europene. Mă refer la singurul punct de transvazare a apelor menajere, Shone, cel de la Burza, încă în stare perfectă. A funcţionat din 1896 până în 1968, fiind premieră europeană. În 1913 a fost dată în folosinţă Calea Ferată Electrică Arad-Podgoria, printre primele din Europa şi prima în ţară. !n 1937 a fost dată în folosinţă telefonia automată cu 4 numere, prima în ţară după Bucureşti. În Arad a existat o renumită fabrică de clopote, Hönig. Ea a fost desfiinţată când a apărut Fabrica Strungul.
Mă opresc din enumerat, şi nu intenţionez să le fac inventarul. Din păcate, la toate cele enumerate , la celelalte care mai sunt, le lipsesc de pe faţade plăcuţele cu numele arhitectului şi plăcile comemorative ale personalităţilor care au locuit acolo.

Oare vom avea vreodată banii necesari, şi dorinţa să facem dreptate trecutului nostru, să ne păstrăm dovezile din anii când eram europeni, cu oameni importanţi, evenimente însemnate, clădiri extraordinare, fabrici mari, bulevarde luminoase fără cabluri şi cofrete, să avem şi noi ce iubi şi cinsti, cu ce ne lăuda în faţa altora. Ghizii să aibă ce prezenta străinilor, fără restricţii şi trasee speciale ce să ocolească mizeriile. Să avem şi motive, de suflet, să nu ne plece copii în căutarea binelui, peste mări şi ţări.