Autorii, pot să-i numesc –maeştrii fotografiei arhitecturale – sunt elevii ultimei clase cu specialitatea arhitectură ai liceului. S-au încumetat să cuprindă tot ce-i frumos şi mai ales în suferinţă, observaţii personale culese în plimbările lor , pe străzi vechi, mereu însoţiţi de ochiul magic al aparatului de fotografiat. S-au întrecut între ei, cei 14 cavaleri iubitori ai Aradului, fiecare încercând să desluşească …încotro se îndreaptă patrimoniul arhitectural al Aradului.

Rezultatul, iată, o fantastică expoziţie, rezultată din talentul acestor 13 elevi îndrumaţi de către doamna profesoară Ioana Ţugulea, dintr-o educaţie specială dobândită din familie, şi dintr-o grijă a conducerii liceului să încurajeze tinerele talente. Iar dacă autorii sunt talentaţi? Nu se pune la îndoială, arădeni grăbiţi-vă să vedeţi expoziţia.

Voi încheia arătându-vă satisfacţia imensă pe care o avem cei din Asociaţia „PRO URBE” , atunci când am constatat că sămânţa aruncată începând cu 2005, şi-a găsit un teren binecuvântat, şi a rodit.

Am ajuns ca nici într-un album de arhitecturã, ediție de lux, reprezentând patrimoniul construit și natural, editorii sã nu poatã evita cofretele de gaz, ornamente lipsã, cablurile, aparatul de climã din zidul Diecezanei, parcul de la UTA etc.

Palatul Neuman

Palatul este situat chiar în „buza Primãriei”. A fost restituit proprietarilor, urmașii baronului Neuman, care, din motive de ei știute, l-au vândut în detaliu, pe apartamente. Starea în care era în momentul retrocedãrii nu poate fi o excepție de la paragina fondului locativ arãdean sub îngrijirea statului, și a neglijenței chiriașilor masați și înghesuiți ca albinele în stupi.

Astãzi palatul este în totalitate proprietate privatã, aparținând foștilor chiriași deveniți proprietari, dar și unor persoane strãine ce au cumpãrat apartamente. Un amalgam omenesc eterogen, dar foarte omogen ca dezinteres pentru starea clãdirii. Palatul este clasificat, inclus în lista monumentelor istorice și se supune, așadar, legislației de protecție.

Exteriorul palatului

Acoperișul și turnurile din tablã de la colțuri, partea mai puțin  vizibilã,  au devenit cu timpul pericole publice, ce pot cãdea la prima furtunã. Locatarii de la etajul 2 se plâng de infiltrare de apã în tavan. Podul și acoperișul pare un domeniu fãrã stãpâni. De sub acoperiș, tencuiala și ornamentele stau sã cadã în capul trecãtorilor.

Curtea

Curtea interioarã a palatului se prezintã ca un maidan, neîngrijitã, cãlcatã de cauciucuri, cu o vegetație ce crește în voie. Amintirea unor rondouri cu flori, se pãstreazã dintr-o vreme când exista încadratã o portãreasã. Automobilele se încalecã.

Casa scãrilor exterioare, turnuri de castel, aratã jalnic, cu ușile sudate, fãrã geamuri, fãrã tencuialã, în care oamenii aruncã gunoaiele. Cândva, aceste „turnuri” dãdeau un aer de noblețe palatului, parcã în contradicție cu doctrina proletariatului de pe vremea când palatul era administrat de stat. Aparținând pãrților comune, aceste turnuri, case a scãrilor exterioare, sunt ale nimãnui.

Geamurile spre curte, lucrãri de artã, mari și luminoase, au ramele de lemn, încã în bunã stare, dar neîntreținute. Fãrã aprobare, unele geamuri au fost înlocuite cu rame de plastic, albe, contrastând cu geamurile originale. Armonia nou creatã aratã groaznic. Tencuiala cãzutã, burlane orizontale și verticale complecteazã mizeria generalã. Șiraguri de cabluri atacã pereții. Despre interioare nu dețin informații.

Mãreția unor vremuri apuse

Scãrile interioare pãstreazã încã treptele de marmurã roșie, mânã curentã, balustradele, opere de artã în fier forjat, iar mozaicul colorat cu desene minunate, toate dând senzația de lux, fast, noblețe. Coloane false pe paliere, ornamentele discrete pe pereții casei scãrilor vin sã întregeascã aspectul. Porțile exterioare, masive, indestructibile, din fier forjat, conțin monograme, frunze, dantele și simboluri. Sub-poarta, intrarea principalã, decoratã cu reliefuri fastuoase, din pãcate acoperite cu burlane, cabluri, pline de plase de pãienjeni, ca într-o cazarmã din vreme de rãzboi. Mai existã douã ochiuri de geam din sticlã cu ornamente și rame de geam care se pot salva.

Perspective incerte

Toate încãlcãrile  legilor în vigoare, tolerate, dovedesc cã nu putem, ori nu meritãm sã moștenim asemenea bijuterii arhitecturale. Pãcat de geniul arhitecților, irosit în van, a cãror opere se distrug lent și dureros, exact din momentul când ne-a ocupat armata sovieticã. Nu i-am prețuit, lui Szantay i s-a tãiat pensia sfârșind în anonimat și sãrãcie, Tabacovici a plecat la timp, intuind vremurile ce vor urma, peste ceilalți, Rafiroiu, Steiner, Kover, Ybl, etc. am așternut vãlul tãcerii. Trist, foarte trist, vom avea un oraș a cãror strãzi și bulevarde cu borduri noi, alterneazã cu altele pline de gropi, și toate șerpuind printre clãdiri în ruinã, periculoase din cauza ornamentelor, staționate în anticamera condamnaților la moarte. Vine ne aparține tuturor, într-un oraș cu o administrație tolerantã, tocmai în MICA VIENÃ.

Clasificare, MONUMENT ISTORIC a devenit o bagatelã, nebãgatã în seamã.

Închei strigând lozinci anacronice, cum se încheiau scrisorile tovilor, în ton cu starea actualã a palatului Neuman: TRÃIASCÃ APARATUL DE CLIMATIZARE DE PE DIECEZANÃ! SLÃVITÃ ÎN VECI SÃ FIE POARTA DE PE HORIA NR.2., TRAIASCÃ ȘI ÎNFLOREASCÃ CABLURILE ȘI COFRETELE! JOS CU MOZAICURILE AURITE DE PE str. GHIBA BIRTA! SÃ PIARÃ CASELE ȘI PALATELE, MOȘTENIRI ALE TRECUTULUI, TRÃIASCÃ TERMOPANUL! Luptãm pentru pace!

Astăzi, ritmul demolărilor, tot la Arad, a atins cote alarmante. O înnoire duşmănoasă , face să dispară case, palate, fabrici, lăsându-ne fără mărturii şi istorie. Nimic nu rămâne în urma buldozerului. Vom suferi cumplit din cauza zelului demolator, turiştii care vor veni la noi, urmaşii noştri, vor parcurge bulevarde anonime, străzi impersonale, marea industrie ante şi interbelică a ajuns un simplu capitol dintr-o arheologie industrială. Vom rămâne cu cofrete, cabluri ca lianele în junglă, aparate de condiţionare, multe, multe, toate la vedere.

Iată , în cele ce urmează, mă adresez celor responsabili, aleşilor noştri, să păstreze urmele a trei fabrici, mari şi importante, foste mărturii de prioritate a Aradului, cu care ne putem mândri astăzi.

Fabrica de gaz, gaz sărac, cum i se spunea, ce folosea la iluminatul oraşului, după Timişoara, noi fiind următorii din România. Construită în 1869. Aflată în spatele fabricii TEBA. Astăzi, măcar să ferim de la dispariţie felinarele.

Din faimoasa Cărămidărie, 1869, să păstrăm măcar un coş industrial, loc pentru o plăcuţă comemorativă.

Fabrica de automobile MARTA, 1892, în Vlaicu, devenită o hrubă jerpelită. Dintr-o hală şi turn, să facem un muzeu al fostei ASTRA, unde s-au produs avioane, vagoane, armament, etc.

Nu-i destul, nimic n-a mai rămas din ITA, FITA, IMAR, urmează ASTRA, Indagrara şi moara , din case cu amintiri, din locaţiile celebre, din Fabrica de Zahăr veche şi nouă, din Abator şi altele.

Închei acest apel umanitar, prezentându-vă un felinar cu gaz , ce este imperios necesar să fie preluat de Muzeul Judeţean, ca unică mărturie a unei priorităţi de civilizaţie arădeană. Două au mai rămas în curtea Palatului Cenad. Deasemenea din Fabrica de Gaz, să păstrăm o porţiune de zid, atât cât ar fi necesar pentru a fixa o plăcuţă cu amintirea ei.

Vă asigur , stimate domnule primar, că toate aceste mărturii, păstrate, vor putea constitui atracţii pentru un Arad , devenit atracţie turistică într-un viitor ce începe cu MÂINE.

Acest articol semnat de Andrei Ando a aparut in Observator in 12 aprilie 2009

Am urmărit o interesantă dezbatere la postul local de televiziune, despre estetica urbană a Aradului. Un grup de specialişti (bine ţinuţi în coardă de moderator) a explicat, a încercat să convingă, să demonstreze că putem vorbi, la Arad, despre concepţie arhitecturală, urbanistică – deşi la fiecare pas te convingi că mai degrabă nu există…
Sigur, când punem la îndoială frumuseţea locului, nu la ansamblurile monumentale ale municipiului, realizate la începutul secolului trecut de arhitecţi şcoliţi la Viena şi la Budapesta ne referim. Slavă Domnului, datorită lor Aradul are personalitate şi charismă! Dacă însă discutăm despre ceea ce se întâmplă acum în oraş, dacă există termeni care să caracterizeze aspectul său, astăzi, aceştia sunt „haos” şi „harababură”!
Aradul nu este acum un oraş estetic. Palatele sale, ansamblurile arhitecturale, păstrează crâmpeie de caracter şi conferă stil străzilor centrale, dar dezinteresul şi lehamitea cu care autorităţile se raportează la bagajul arhitectural local sunt descurajatoare! Casele frumoase se topesc în picioare, ornamentele artistice leşină şi cad fărâme pe trotuar, pe străzi plouă cu tencuiala nobilă neîntreţinută a palatelor somptuoase, porţile originale, de lemn masiv şi fier forjat mor urât, în chinuri, sub privirea pasivă a celor care ar trebui să intervină ca să le conserve!Nu, nu putem discuta despre estetică urbană locală decât în termeni negativi. Aradul, aşa cum arată el astăzi, este exemplul-şcoală al sluţeniei induse artificial, al degradării prin miserupism, al comisiunii prin omisiune. Ar trebui filmat, fotografiat şi prezentat ca exemplu negativ la facultăţile de arhitectură, la cursurile de specializare – să ştie lumea că aşa nu trebuie procedat niciodată, că există neglijenţă criminală şi în urbanism!
Se discută despre perioada socialismului ca despre o plagă în peisajul urban local. Dar a fost parfum, faţă de ce se întâmplă acum! Comparate cu clădirile impunătoare din centrul vechi, de pe bulevardul Revoluţiei şi de pe străzile adiacente, sigur că acele „cutii de chibrituri”, blocurile de beton din cartiere sunt monstruoase mărturii ale unor vremuri jalnice când singurele criterii în construcţii au fost cantitatea, viteza şi economia de spaţiu. Însă nici comuniştii nu şi-au permis niciodată să necinstească Aradul, să îl batjocorească, să îl umilească aşa cum s-a întâmplat în anii marii dezvoltări economice şi imobiliare de după revoluţia din 1989, când a dispărut orice urmă de bun-simţ, orice fărâmă de decenţă, orice regulă din acest peisaj!
Estetica urbană a Aradului? În afară de… istorie, nu avem despre ce discuta! Obiectivele cu care ne mândrim au cel puţin câte o sută de ani şi singurul aport al administraţiilor locale recente au fost cârpelile. Din sute de case, zeci de palate şi de biserici, şcoli reprezentative, abia găseşti câteva, de numărat pe degete, pentru care a existat în ultimii ani preocupare şi unde se zăreşte într-adevăr o mână de gospodar, o minte luminată care le-a conservat cu bun gust. Restul este tragic!
Dacă ar fi să facem o paralelă cu cinematografia, Aradul urbanistic poate fi ceva între absurdul lui Ingmar Bergman şi horrorul lui Alfred Hitchcock. Oraşul nu are Plan Urbanistic General, ceea ce permite oricui să demoleze, să remodeleze, să masacreze, să sluţească ce clădire doreşte, în centrul oraşului. Nu există o stradă pietonală, un loc de promenadă în întregul municipiu, unde maşinile să nu aibă acces, unde să fie pavaj, spaţii verzi, fântâni arteziene, bănci elegante, unde să te poţi plimba şi simţi bine, unde să îţi duci musafirii şi să te mândreşti cu locurile frumoase, fără să dai explicaţii, fără se te scuzi, fără să spui că trebuie să ai puţină fantezie ca să îţi imaginezi ce spaţiu frumos ar putea exista acolo… Nu se simte o minimă preocupare faţă de aspectul oraşului, iar dacă discutăm despre responsabilitate – discutăm degeaba! Nu blocurile comuniste sunt cu adevărat monstruoase în Arad, ci atitudinea administraţiei locale, care nu este în stare să aranjeze oraşul, să îl cureţe, să îl încadreze în anumite rigori care să placă ochiului şi sufletului! În ultimii ani, cine a avut bani, şi-a permis să demoleze orice, să construiască orice în oraş, şi mai ales oricum! Nu există stradă, nici măcar o stradă, unde lângă o casă de un roşu ţipător să nu troneze alta, verde brotac, iar peste drum să nu se lăbărţeze una mov sau galben-lămâie. Amenajările edilitare seamănă mai degrabă a bombardamente, cu moloz abandonat luni de zile în mijlocul şoselei (cine nu crede, să treacă lângă fabrica de spirt şi drojdie, să vadă cum zace acolo din toamna trecută asfaltul spart). La intersecţia de la Podgoria, peste drum de noua catedrală, peisajul este alterat de nişte oribili stâlpi verzi (!) de iluminat şi de susţinere a firelor de curent pentru tramvai, montaţi recent într-o învălmăşeală dezgustătoare, pe alocuri chiar în mijlocul trotuarului! Aparatele de aer condiţionat degradează clădirile istorice, pentru că nimeni nu le-a interzis. Geamurile impersonale de plastic au înlocuit ferestrele de lemn stilizat, fiindcă aşa a vrut muşchiul noilor proprietari. Firele de curent, telefonie, televiziune se revarsă de pe stâlpi ca nişte intestine eviscerate dintr-un organism bolnav. Despre ce estetism să discutăm la Arad? Lângă case de un nivel-două se înalţă blocuri de 11 etaje – şi cei care au permis construcţia nu au fost huliţii de comunişti, ci edilii „vizionari” de astăzi!
Aradul de azi este mai degrabă un monument de kitsch. Te revoltă şi te îndurerează în acelaşi timp, dacă ai suflet de arădean, să vezi cum petele oraşului sunt tot mai multe şi mai întinse, şi în loc ca străzile să te încânte, te umplu de deznădejde. Podoabele oraşului sunt ruginite, puşcate, devastate, mâncate de carii şi de vreme. De vremuri…
Parafrazând o zicere celebră: Aradul e un oraş frumos, dar păcat că este locuit… de oameni, de lideri care în loc să îl pună în valoare, îi alterează calităţile şi îl încătuşează într-o aspră mediocritate.

Diferenţa între Aradul european din anii ’30 şi cel supus cutumei comuniste :- merge şi aşa – lege nescrisă, păstrată până-n zilele noastre, este vizibilă la tot pasul. Uşile de vizitare a instalaţiei electrice, nu se mai încuie, unele sunt deschise şi pline de gunoaie printre fire, la exterior se păstrează încă lăturile cu care s-au lipit afişele electorale, din cutia electrică ies fire ce urcă , unele atârnă, o batjocură la frumosul nostru cotidian. Ce…parcă dacă nu se încuie, au afişe lipite, nu luminează? Merge şi aşa!

În Aradul din epoca realismului socialist, s-au construit stâlpi de iluminat, la fel pretutindeni, la Vaslui şi la Arad, nişte ţevi otova, fără ornamente, cu cutiile de tablă pentru instalaţia electrică ataşate, astăzi fără capace, ca vai de mama lor, priviţi-le pe cele din Piaţa Gării. Merge şi aşa. Atât de extinsă este metoda cu sârmele legate la curent şi expuse la vedere, că cei care răspund de ele, au înconjurat Primăria cu asemenea cofrete. Fără uşi, dar, merge şi aşa! Cui îi pasă?

Cofretele la îndemâna copiilor, prin parcuri, pe bulevarde, afişele lipite pe instituţii şi monumente istorice, două probleme acute ce ne dovedesc o Primărie indiferentă la aspectul civilizat al oraşului, la securitatea cetăţeanului. Două aspecte, cele mai la îndemâna aleşilor să le mântuie. Acestea nu sunt legate de eternele imposibilităţi, gropile, locurile de parcare, dispariţia caselor din zona protejată, pentru a căror rezolvare ar trebui să ne mai naştem odată.

O, şi câte ar mai fi, dintre acelea pe care ziarul îndrăzneşte să le fixeze în insectarul lucrurilor care ne enervează.

Keramitul menţionat în DEX98, :

KERAMIT s.m. Gresie ceramică obţinută prin arderea amestecului de argilă refractară cu marnă dolomitică, folosită la fabricarea dalelor de pavaj. – Din fr. keramite. Iată pentru ce, dalele rezistente, nu s-au uzat, materialul fiind de natură ceramică, dură.

Se poate spune că frumoasele dale, irezistibile, au dispărut – ca noi-nouţe – ne fiind uzate, prea au tentat, prea au făcut cu ochiul. Singura vină ce s-ar fi putut atribui străzilor pavate cu keramit, a constituit-o lipsa de întreţinere, denivelări la margini, dispariţii prin acoperire cu gunoaiele şi colbul străzii. Pavatul străzilor cu keramit, s-a început în 1906 , pe timpul domniei Împăratului Francois-Joseph I-ul al Austriei şi rege al Ungariei, şi al primarului oraşului Arad, Laios Variasi, ne comunică istoricul arădean , prof. Ianos Ujj. Dispariţia lor, fără urmă, pe parcursul a doi, trei primari recenţi, este gata-gata să intre în istorie.

Lipsa lucrărilor de întreţinere a fondului locativ, a drumurilor şi a tot ce am moştenit de la societatea românească antebelică, boala socialismului românesc, a lovit şi în străzile pavate cu keramit. Străzile menţionate au rezistat eroic, mai bine de cât cele asfaltate, până nu demult, în zilele noastre, când au fost decopertate, (dalele dispărute), apoi asfaltate, apoi reparate, reîntrând în cunoscutul ciclu : peticire toamna, gropi şi hârtoape în primăvară.

Pe scurt, keramitul s-a evaporat, au dispărut pe nesimţite, sărmanele dale, gold-gelb , marturii din epoca de strălucire a Aradului.

Vă amintiţi de falnicele echipaje cu caii strălucind, de faimoasele birje arădene, trecând în cadenţă şi tropot de potcoave, ca într-o operetă vieneză, pe keramitul vinovat de amintirile unor vremi romantice.